Vămi de noapte de Cătălin Codru

Mi-am ridicat scaunele cu picioarele în sus!
Când eu vorbeam, ele slugarnice şi năroade,

Stăteau aşezate şi murmurau.
Precum pietrele îşi permit să tacă...
Gemeau ducând în spate alte întrupări...
Am ridicat apoi glasul în rugăciune,
Cum aş fi putut să las zorile să mă prindă,
Fără să trimit gânduri în cer?
Am stins flacăra mea,
Pentru a putea aprinde candela ei...
Cu doar câteva cuvinte am făcut linişte în casă.
Noaptea care a trecut a fost a mea,
S-a scurs în cântece stinse în plâns,
Atinsă de azi-ul care începe,
Doar pe o mică parte din mine...
Şi-am rupt tăcerea strigând iertare
Am rătăcit chemarea în nopţile trecute.
Cum aş fii ştiut astăzi ce am fost ieri
... dacă nu aş fii trecut porţile de noapte?
Ce aş mai trăi mâine dacă azi nu aş fii o piedică de ieri?
Mi-am pus tâmplele la treabă şi am înţeles că,
Rânduiala are un temei,
Pe care încă nu îl cunosc, aşa cum ştiu nopţile să mă asculte,
Am râs zilelor a înfruntare, iar ele m-au mângâiat,
Cu puţină lumină aşa cum zâmbetul tău,
Mă ridică... fără să-mi pese de mine.
Mi-am ridicat genunchii la piept, stând în rugăciune!
Mesele mi-au fost pline de trădare...
Şi scaunele mi-au fost alături.
Atunci am înţeles că adevăraţii martiri nu se văd niciodată!
Dacă se vede ceva... e doar o trecătoare vânzare.