Nimb de Bogdan Dumbraveanu

nu știu cât timp îi trebuie unei vorbe
sa devină piatra , râu
soare ori sămânță

am trăit liniștit
singuratatea lor mândră,
o caut în fiecare litera
să aud
tăcerea,
din care m-am născut
în rostire
tălpile arse își aduc aminte
apa pe care mergeam
mâinile împunse, pietrele
ce se faceau
pâini,
ochii sângerând,
lumina , moara cu care
citeam Nedeslusitul
nu-i cale să fiu trup decât
în crepusculul îndoielii
greu rostite

intreb de ce m-ai părăsit
Doamne,

pentru a mă renaste
etern în fața aceleași cruci,
din lemnul tot renăscutei Rome,
cu nimb din aurul provincilor
sărace