POSADA de Aurel Peteoaca

Mi-e ţara împreşmuită de munţi ca o ogradă 
Şi atât aş vrea să ştie cei ce o râvnesc,
Că poarta curţii noastre se cheamă tot Posadă,

Iar în trecători şi-n defilee pietrele vorbesc.

Ţi-am dăruit întreg ţinutul Severinului, plocon,
Dar tu râvneai Valahia, ca neam şi ţară,
Îl vreai în furci pe Basarab, să-l mazileşti pe domn
Şi Ţara Românească să fie provincie maghiară.

Visai frumos mărite crai maghiar
Iar pofta ta ne condamnase fără drept de apel
Poporul acesta, ce se trage dintr-un Decebal barbar,
N-a vrut să-ngenunchieze umilitor, de niciun fel.

Şi-o oaste nevăzută încălţată în obiele,
Se rânduia cu cetina prin codrii şi pe creste,
Erau ţăranii, păstorii şi târgoveţii ţării mele,
Cu fii, cu taţi, cu mume şi neveste.

Domnul şi Ţara se ridicase asemenea unui scut
Să înece în sânge ifosele regeşti şi filfizoane,
Valahii, codrul, munţii şi Dumnezeu, cum au putut...
Te-au dezvăţat pe tine, Carol Robert, să râvneşti plocoane.

Frica ţi s-a cuibărit profund în oase
Şi ai transmis-o la fiii tăi şi la nepoţi.
N-ai mai dat d-atunci buzna-n ţări şi-n case,
Căci la noi e scris Poasada pe fiecare dintre porţi.

Mi-e ţara împreşmuită de munţi ca de o gardă,
Iar Posada poate fi în orice trecătoare şi-n orice defileu,
În Ţara Loviştei străbunii, toamna, încep să ardă
Şi Basarab I se arată-n Curtea lui de Argeş, ca un zeu.