Din amintirile noastre
am clădit un turn înalt
cât o clopotniţă
în care mă închid
cu ivărul ultimului bun rămas.
Dimineţile,
revăd clipele primei întâlniri,
surâd şi le repotrivesc
în fresca de la parter.
Până la prânz
termin de şters praful
de pe poemele scrise,
iar după-amiaza,
aşez împrejurul scării icoane,
privirile şi sărutările tale,
apoi mă odihnesc
privind acoperişul
făcut din mângâierile
ce încă mă înfioară.
Târziu,
în lumina înserării
scrutez zarea
luminată de zâmbetele
clipelor când mi-era bine
şi-mi plâng păcatul
prin glasul clopotului
turnat din fiecare
”te iubesc” rostit împreună.
Apoi mi-e pace!
Doar vântul întoarce de departe
ecoul însingurării :
”noapte bună!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu