Furtuna de Florina Sanda Cojocaru

Tigvele timpurilor căptuşeau drumurile de travertin
Ale cerurilor de gri pe când în ţambale de pâclă
Loveau cu furie nori de azbest.

Furtuna cobora peste turlele cărămiziilor biserici de apus,
În zi ce amintea de noi.
Volute de ceaţă îşi căutau drum spre înalturi,
Între zboruri frânte
Şi tăvălug de ape se rostogolea pe pământuri de tuci.
Îmi doream să fii lângă mine,
Îmi doream să te ţin de mână,
Simple gesturi care mi-ar fi liniştit furtuna
Din suflet si ar fi adus liniştea
Peste partea mea de cer.
Vecerniile zilei m-au găsit
Aşteptându-te în minutele vâscoase,
Între perdele de ploi.
Aşteptam sprijinită în toiag de vise
Sfârşitul furtunii, reîntoarcerea ta,
Dimineţi cu aroma cafelei aburinde,
Surâsul curcubeului în tipsie de lumină.
Aşteptam şi aştept încă,
Rugând cerurile să mi te aducă într-o bună zi,
Să-ţi spun, iubite, că a trecut demult furtuna,
Doar că încă mai dor rănile sufletului,
Încă mai supără cicatricile hâde,
Încă mai sper să uiţi, să uit,
Să fie totul la fel
Ca şi cum nicio furtună n-ar fi ajuns peste noi,
Niciuna!