Insomnie II de Boris Ioachim

Dumbrăvile gândirii le colind,
Orbecăind prin smârcurile ei…
Cătând să aflu unde, cum şi când

S-au dus de-a berbeleacul anii mei.

Au doară, nu sun eu puştanul care
Cu ochii limpezi şi cânepiu păr,
Visa să-ajungă, dintr-odată, mare
Ca-ntreaga lume s-o ia în răspăr?!

Să săvârşească, plin de idealuri,
Măreţe fapte, pentru cei din jur…
Azi, mă izbesc, buimac, de-a-vieţii maluri
Şi fiecare zi – de-abia o îndur.

Nu ştiu de ce, tocmai în noaptea asta,
În care cerul plânge liniştit -
Aşa, deodată, m-a lovit năpasta
De-a mă întreba, cam unde am greşit?

Se poate, oare, ca naivitatea –
De care multă vreme-am suferit –
O fi la mijloc – sau credulitatea
Ce mă făcea, uşor, să fiu minţit?

Îmi colcăie în creier neînţelese
Dorinţe, remuşcări şi amărăciuni…
Cum aş putea să fac ca să nu-mi pese
De nedreptăţi, orori şi de minciuni?

Ci, vino-odată, albă dimineaţă!
Să scap dintru-al gândului hăţiş…
Să scot din mine bulgărul de gheaţă –
Ce mi-a intrat în suflet pe furiş.

…Dumbrăvile gândirii, colindând,
Mă rătăcesc prin smârcurile ei…
Aş vrea, nepăsător, din când-în-când –
Să mai păşesc pe-a-liniştii alei.