joi, 31 ianuarie 2013

Sprijinit într-o palmă de Renate Müller

Mă-nchid în mine
privesc la tine 
răsfirat prin toată camera 

într-un colţ cu capul
sprijinit într-o palmă
te ţii de ţigară

gata să dai foc
gândurilor în vârtejul
unei mori nebune

fumul îţi stoarce lacrimi
lăsându-le să cadă
în umbrele viselor tale

începi să numeri gratiile
aruncate pe pereţi
de lumina rece a lunii

Linia vieţii de Elena Valeria Ciura

Deschisa palmă
Uneori se crede frunză
Îşi numără nervurile
Le compară cu linia vieţii
Linia inimii i se pare prea scurtă
A norocului nesfârşită
Absurdul cumpeneşte lucrurile
Fii pregătit să nu crezi tot ce-ascunde frunza
Au mai păţit-o doi, demult, demult
Pedeapsă că au vrut să ştie
mai mult decât li s-a spus
dar li s-a interzis mai mult
aşa că, frunza căzută pe alee ori cărare
nu este-o mână oareşcare, nici mâna o frunză
de dus la buză, de cântat din ea
ce-ţi prezice linia...
ia cartea şi învaţă să iubeşti
şi mai apoi cititul,în stele ori mărgele,
în glob de sticlă, culegând o fragă
vei înţelege de ce armonia, echilibrul,irenia
nu sunt înscrise pe o frunză-aşa, în grabă...

zorii, repetabila-mplinire de Ovidiu Oana-pârâu


nou început despică-n zare
al nopţii pântec de-ntuneric
placenta norilor dispare-n
crepusculul pictat feeric

duioase gânguriri adie
spre-al vieţii sân unde se-anină
roua sorbind diamantie
prunci-raze devenind lumină

de saţ şi liniştea-i tăcută
în repetabila-mplinire
iar soarele duios sărută
dumnezeiasca devenire

S-a rugat sufletul... de Codleanu Mihaela

S-a rugat sufletul-mi rătăcit
Să-l primeşti într-un colţ din viaţa ta.
Ce viscol, ce urgie, câte dorinţe-nvinse!
N-a mai putut, sărmanul, n-a putut suporta.
Şi umblă, rătăcind, pe cărările ninse.

S-a rugat sufletul-mi rătăcit
Să-l primeşti într-un colţ din viaţa ta.
Să-l aperi de viscol, să-l aperi de urgie.
Nu l-ai primit...şi cui să se mai dea?
Aleargă încă. Unde? Cine ştie....

Jazz de Elena Valeria Ciura

Am aţipit pe-un sunet cunoscut
Un contrabas intra peste violă
Un neuron înţepenise pe un sol
Melancolie, fir de melodie...

Înfrigurat, furat de armonie
Tristului gând i-am dat vacanţă
Deschis-am geamul către răsărit
Pe câmpul verde, ameţit,

O umbră dezmierdată se-nvârtea-
Eu am strigat un nume,s-o opresc.
În ritm de cea-cea-cea se strecura-
Poate-aştepta să-i spun că o doresc...

Mă-nconjura vârtejul melodiei
În ascuţite note rătăceam
Şi mă lăsam sedus de vraja serii.
În centrul lumii numai noi eram!

Romanţă de Elena Valeria Ciura

Şi ninge şi ninge, amurgul e mov,
Ca visul din care se ţese-o poveste-
E alb orizontul, stingher sună-un corn-
Îmi iau singur calul şi-alerg înspre creste.
.....................................................................
Mă plimbă gândul spre zări, ţări mai rare
Fiori, în zori mişcă a cerului roată,
Păşim mănă-n mână ca-n albele straie
De miri şi mirese, conduşi doar de soartă...

Mai plânge safirul din rochia scumpă
E caldă mătasea, păstrată de stele
Aşteaptă mireasa ca-n visul din iarnă
Să-ntoarcă destinul, să-şi pună zorele.

În seara cernită, când nins-a agonic
Durerile ascunse, rătăcite-ntr- o clipă
Şi-au spus cuvinte grele şi-au zâmbit sardonic
Apoi s-au dus oriunde, pe-a timpului aripă.

Când bunul lor gând se va întoarce-acasă
Şi vor învinge clipa cea rece şi rea
Spre cer va zbura iarăşi pasărea măiastră
Şi stelele în flori se vor întruchipa

NON NOBIS, DOMINE! de Patricia Serbanescu


Non nobis, sed nomini tuo da gloriam!

Asa spuneau cei care-si salvau onorarea, dispărând…
Închid ochii străbătând într-o clipită pământul şi marea, căutând dorurile risipite de alizee... Ajung pe pământul făgăduinţei u...nde miresmele anotimpurilor înlocuiesc pentru o clipă dorinţele pierdute...
Toate sunt trecătoare, ţintind doar clipa prezentă, ce-ncântă ochii şi sufletul într-un timp... déjà trecut.
Acest timp zădărniceşte lucrările, dându-ne impresia că ceva rar se va ivi pe cerul fiecăruia… himere!
Ne afundăm gândurile în dorinţe trecătoare… care dacă n-ar fi pe cerul nostru, nu am avea pentru ce trăi.
Un rost repetat, evaluat incorect, într-un timp expirat în fiecare clipă…
Dar cand iubim, aceasta iubire nemasurată se revarsă în noi, luminându-ne fiecare celula a fiinţei, inundându-ne universul launtric cu acele mesaje tainice provenite de la Creator... atunci, nu ne mai simţim singuri...
Să te pierzi zâmbind... este o sfidare adresată timpului.
Să păstrezi plăcerea adolescentină de a trăi în condiţii spectaculoase, sfidând pieirea, este un dar transcendent.
Între individul impozant care se complace în trecerea anodină prin vremuri şi inadaptabilul optimist, l-aş alege pe ultimul.
Să iubeşti... un Adagio de Aranjuez...

22.01.2013

miercuri, 30 ianuarie 2013

PRINTRE FLUTURI… de Patricia Serbanescu

Umblă gânduri printre fluturi
Trezindu-mi încet… fiorul
Parc’aş fi… la începuturi
Când născută, îmi luam zborul…
...
Fluturii s-au strâns în roiuri
Şi horă pe mine fac,
Mă trimite printre goluri
Să găsesc al lumii leac.

Totul pare ca un cantec
Zborul lor, mă-nviorează
Mi-au pătruns, până în pântec
Aripi fine ce vibrează…

Strâng cu braţele divine
Ce se zbat parcă în plete,
Turnând prafuri cristaline
Parcă am în păr, confeti…

Şi noi suntem ca şi fluturi
Trecători prin astă eră,
Am venit… din începuturi
Pentru viaţa… efemeră…

29.01.2013

Naştere în cuvânt de Costel Suditu

Locul naşterii mele, e cuvântul
Din clipa-n care am gustat pământul.
M-am născut, de dinainte de a vieţui,
Să văd, cum se poate, cuvântul din mine a fi.
Şi zburam cu aripi albastre nevăzute
Şi pluteam peste ape când zbuciumate, când tăcute,
Şi numai atunci, aflându-mi cuvântul,
M-am disperat şi-am coborât în punctul
De unde viaţa, am lăsat să-mi deie
Căldură într-un pântec de femeie.

FLUTURE SAU AMAGIRE - Popa Ines Vanda


Mai rămăsese-n mine puțin din ce mi-ai dat 
Doar urme vagi de vise și praf de șoapte blânde, 
Mireasma unui zâmbet și strune ce-au oftat, 
Cuvinte îndoliate , scrisori de dor flămânde.

Hotarul ne desparte de țărmuri siderale,
Nimic din valsul serii nu-mi mai alină ploaia,
Cresc nuferi de tristețe în liniști demențiale,
În suflet nori de vrajbă, ne-nvinsă vâlvătaia.

E moarte în cuvinte și nopțile constrângeri,
Potrivnice dorințe se prind iarăși în horă,
Colierele de gânduri curg oarbe de înfrângeri,
Pungașul, hoț de vise dobândă ne imploră.

Ninsori ne spăla trupul de iarna-nstrainării,
Iubiri agonizante de dor sunt rătăcite,
Ne-am despletit de vise, ne vindem dezbinării
Și îngerii iubirii plâng lacrimi infinite.

Din albele înghețuri prin pulberi de chemare
Miros de levănțică mă-mbată de iubire,
În straiele-nserarii speranță, disperare,
Ești rai de fluturi tandri sau doar o amăgire?

Amintiri… de Lacramioara Lacrima

Pe cararuia vietii sunt multe amintiri
Sunt intamplari ce-odata erau si ele-au fost
Le las in urma mea si duse-s din priviri
Asa a fost sa fie poate au avut un rost
Zilele se duc lasandu-si amintirea
Ce este adunata in suflet si in gand
Chiar daca ea si-a ndeplinit menirea
Revine cateodata adusa de un vant…
Un vant ce se strecoara cu adierea lui
Prin fiinta ta ce duce toti anii ce-au trecut
Simtirea face semn si dand trecutului
Clipele ce s-au scurs si care le-ai avut
De-s amintiri placute e parca o placere
Ce azi le retraiesti zambind in sinea ta
Dar ele de sunt triste e numai o durere
Ce-ncerci sa o alungi si speri a o uita…
In cartea vietii noastre se scriu in orice zi
Randuri ce mai tarziu vor reveni in minte
Si prafuita toata cu nostalgie le-om citi
De timpuri ce au trecut iar ne vom aminti
Visand vom rataci in zilele de ieri…
Si daca vrei nu poti ca sa mai schimbi ceva,
In suflet strajuiesc atatea intalniri…
Cu bucurii, necazuri, iubiri in calea ta…

Si timpul trece iute lasand amprenta lui
O singura comoara nu poate sa ne ia
E amintirea noastra si poate a dorului
Si acum si-n viitor mereu va persista…
Gandindu-ma la tine acum eu ma gandesc
Ca intr-o zi tu poate vei fi o amintire
Astazi ma bucur ce mult eu te iubesc
Si maine tu ramai clipa de fericire…
Iar amintirea ta va fi asa de vie…
Chiar daca vei pleca acolo-n drumul tau
Incerc sa te pastrez…prezentul ca sa tie
Si maine, si poimaine sa fii iubitul meu
Traieste-ti clipa azi si nu privi-napoi
Iubeste cu speranta tot ce este frumos
Ca toate s-au creat anume pentru noi
Ca amintirea zilei sa o simtim duios
Fara de amintire, noi n-am avea trecut
Nici visele n-ar fi, nu am putea visa
Si-am trai in lume fara de inceput
Iar ritmul muzicii nu l-am putea canta
Trecutul e ca noaptea cu multe lumanari
Ce reprezinta simplu noian de luni si ani
Cu timpul se tot sting plecand in departari
Ai fost si vei ramane iubirea ce o am…

PRINTRE MUZE... de Patricia Serbanescu


Numărată printre muze
Tolănită-n baldachin
Ţi-aş şopti mărunt, din buze
Printre flori de rozmarin...

Şi-n tăcerea ce-nfioară,
Bântuiţi de vreun ciclon
Te-oi băga de tot în boală,
De-om cânta pe-acelaşi ton.

Vise cuibărite static
Cu miresme răvăşite
Naşte viforul empatic
Între mâinile-amorţite.

Mângâi tenul măsliniu
Ce-l sărut printre petale,
Închid genele, târziu
Căci dormit-ai, cu o floare.

Dumnezeu are lucrare
Mai mereu zădărnicită,
Sau noi… nu avem răbdare
S-o primim mai întregită.

Cu toţi cătăm fericirea
Numai cea adevărată,
Însă singură, ea este
Doar aceea…imediată.

Inima zburdă spre soare
Şi grăbită, hotărăşte
Mai mereu ea îşi doreşte
Numai ceea ce… nu are…

28.01.2013

şi de-o să vină de Leonid Iacob


S-au agăţat coroanele-n cuvinte
şi rândurile-n arbori au murit,
lumină tremurând mai e fierbinte,
dar huma trece-ncet spre asfinţit

Jertfirea primăverii pe altarul
crucificat în rugul plin de spini,
a coborât prin scoarţa ei amarul
atâtor nopţi strivite-n rădăcini

Iar florile, ce n-au lăsat potirul
să fie inimii luminii un balsam,
s-au răsturnat pe ascuţiş de pietre
în care eu şi tu nu mai eram.

Plecasem pe tulpina unei umbre,
ne rătăcisem în liane de tăceri,
că-n tente de culori atât de sumbre
mai răsfirăm un mâine sau un ieri.

Şi, de-o să vină iarăşi primăvara,
s-o aşteptăm cu suflet de lumină
că poate în coroane de cuvinte
viaţa mai palpită-n rădăcină.

Leonid IACOB
poezia face parte din volumul meu: "Ultima Santinelă"

Melancolie de Cristina Maroiu

Eu nu te-ntreb care ţi-e rostul,
de ce-ai venit, când vei pleca…
Pofteşte, intră-mi în grădină,
sau ia un loc la masa mea!

Nu te feri, nu-ţi fie teamă,
n-am să-ţi arunc povara grea!
Noi ne cunoaştem de o viaţă,
să te gonesc, nu, n-aş putea…

Ţi-am pregătit un ceai cu miere,
un loc curat în aşternut.
Cântă-mi romanţe despre tine,
sunt pregătită să le-ascult!

Să povestim ce-i nou în lume,
cum se trec anii, rând pe rând…
Vom fi ca două surori bune,
născute din acelaşi gând!

În ceasul înserării, totuşi,
înlăcrimată de-am să fiu,
să nu mă laşi, ia-mă în braţe,
tristeţea mea, dulce pustiu!

Cristina Măroiu
29.01.2013

Mi-e frig fără tine de Renate Müller

Ai şters amprentele mele
din sufletul tău!

Cum să te regăsesc?

Te caut în mine, te simt,
este al inimii mele ecou,
ce-mi răspunde când strig.

Balansez pe-un fir de durere
spre tine în gând şi mi-e greu.

De-a ta cumplită tăcere,
mă-mpiedic,
mă-mpiedic mereu!

RM 29.01.2013 RM

Unui poet de Renate Müller

În filatura literelor
faci să răsune limba
ca o glasură dulce

aduni pe-un caier
păienjenişul vorbelor
ca zahărul de vată

roteşti fusul
priceput să torci
cuvintele-n mătase

Renate Müller

Aşteptând... de Boris Ioachim

Ce-apăsător îmi pare acest sfârşit de iarnă –
Cu zilele-i ceţoase, cu chiciuri sau noroi…
Pe când monotonia urâtu-n clipe-mi toarnă,
Aştept, ca din văzduhuri, să cadă calde ploi.

Ploi calde, ce-or să spele al câmpului covor,
Stârnind fiori de viaţă în colţul adormit
Al ierbii care zace închisă, sub zăvor,
De crusta-nstăpânită pe lutu-ncremenit.

Suavele miresme, de brazdă aburindă,
Departe sunt, departe – şi parcă nu mai vin…
De plumb e aşteptarea, când firea e flămândă,
De soare şi de verde şi de sublim senin.

O sete, dureroasă, de viaţă-n piept aşteaptă
Să iasă la iveală, când câmpul va-nverzi –
Ca sufletu-mi, din iarnă, păşind treaptă cu treaptă,
Din nou să iasă-afară – gătit pentru-a iubi.

Pentru-a iubi înaltul şi siniliul cer
Şi verdele pădurii şi soarele bălan…
Se află-n primăvară un nesfârşit mister
Ce face să renască speranţa, an de an.

…Ce-apăsător se arată acest sfârşit de iarnă
Cu zile încremenite în grele aşteptări…
Aştept, cu-nfrigurare, văzduhul ca să cearnă
Ploi calde – ce-or să cadă în limpezi înserări.

dorințe adie ca fluturi de Ovidiu Oana-pârâu


dorințe adie ca fluturi
fierbinți gângureli presărate
în aerul plin de păcate
tăcere strivim sub săruturi

ferestre de lună pătate
sidef presărat pe-așternuturi
de-atâta-mplinire pe trupuri
sudori pe sudori zac uitate

vin zorii cu noi începuturi
cosița de-aramă-ntre perne
se schimbă în roză și cerne
dorințe pătate de fluturi

poete de Renate Müller

tu eşti un templu
părăsit şi-nsingurat

nimeni n-a mai încercat
s-aprindă în el lumina

în beznă şi-n frig
au rămas uitate comorile

în scrini de aur hibernează
valori icoane şi datini

tu îngenunchiat peste
un sipet de nestemate

te joci îngândurat
cu nenumărate cuvinte

depunând pe hârtii
perlele tale însângerate

Renate Müller

Numai Român – din trecut de Costel Suditu

Îmi spunea bunicul din partea tatii
când eram pe la nouă ani,
Despre al patruzeci şi patrulea al lui
când era război în lume, 
ce se întâmplase aici, în Buzău la el, întruna
din acele zile.
Fiul său, tatăl meu adică, nu era încântat 
dar bunicul îl privi să-i convină şi
atunci am aflat 
cum într-o după-amiază venind obosit
cu plăvanii de la arat, 
găsi în casă un soldat rus siluind-o grăbit
pe bunica iar ea plângea şi ţipa.
Atunci, cu mare grijă, 
luă arma rusului care stătea rezemată de uşa
făcută de el cu rindeaua dintr-un trunchi de brad luat
de la moş Petre, fratele lui mai mare pe un hârdău de vin, şi
cu baionetă cu tot le feri afară într-o parte.
Nici tatăl meu nu ştia, el avea treizeci şi şapte 
eu nouă ani, când aflam de la bunicul cum i-a murit tatei
toţi fraţii de după el, nenăscuţi încă fiind, pentru că
atunci, să faci dragoste cu femeia ta însemna să
faci copii, ca o pocăire după acest păcat, zicea .
Aşa a spus, că din ziua aceea nu mai puteau fi numai Români,
deci, nu se va mai naşte nici un copil în casa lui 
din rădăcina care este el fiului.
Şi, obosit cum era, a cuprins grumazul rusului cu
mâinile tari ca lemnul şi la sugrumat 
şi până nu a mai mişcat nu la slăbit,
Apoi l-a luat şi cu totul l-a aruncat
în buda din spatele curţii peste care grăbit
a mutat cocenii de iarnă pentru plăvani.
Pe bunica a mângâiat-o cu un arcan 
stricat, zicându-i că de crescut copii, a scăpat.
Şi s-a bucurat, ea, că se oprise
la al nouălea, când, de seamă am băgat 
că tata plângea
şi bunicul, la el nici nu se uita.
Şi eu am plecat la joacă după aceea, devale, cu
toţi copiii satului, unde era iarba mâncată de oi, să jucăm fotbal,
mai într-o parte curgând chemându-ne la el,
râul Buzău care ne-a scăldat şi ne-a ţinut mult timp
undiţele în mâini de copil, iar pe coasta satului era
o pădurice unde mergeam să ascult păsărelele, 
primăvara mai ales, singur, şi citeam 
numai poezii de Eminescu, altă carte n-aveam,
era premiu de la şcoală pentru o menţiune, 
cea mai mare bucurie, cartea aceea.
Tata a mai rămas cu tatăl său care
nici nu se uita la el.
Şi mi-a spus bunicul a doua zi
când mâncam împreună cartofi copţi şi la fel
ceapă coaptă,
să fiu numai Român, să-mi placă.
Şi ce dacă el a omorât un rus, eu,
să rămân, numai Român, îmi spunea.
-„Nu e vinovat copilul şi nici femeia”… ofta
curăţând o felie de mămăligă coaptă pe plita sobei, de sare.
-„Ia, nepoate, sufletul pământului, de mănâncă”!
şi mâncam şi m-am făcut mare
cu mămăligă coaptă şi
cartofi copţi şi ceapă coaptă şi câte-o gură 
de vin ca smoala de negru din
cana lui de lut ars înnegrită pe dinlăuntru 
ca buzele sale şi dinţii ca floarea de liliac.
Şi când a murit, pe tata l-am văzut 
a doua oară plângând în obor, căzut
şi ferit de ochii pruncilor săi, şi l-am întrebat: 
- „ de ce plângi, tată”? şi el mi-a răspuns
- „ că sunt, numai Român, tată…”
- „da ce, tată, numai, numai Românii plâng”? l-am întrebat iarăşi,
îngrijorat că bunicului îi promisesem că
o să fiu, numai Român, şi nu plângeam…
- „ Da, mă, mi-a zis, numai, numai Românii” !
şi m-am pus şi eu pe plâns de necaz
că nu eram, numai Român, la moartea bunicului meu,
mort, numai Român.

Geneză de Elena Valeria Ciura

Îmi iau mărul în mână şi
nu îndrăznesc să 
îi descopăr miezul.

Ascunde miracolul facerii.

Eu nu sunt prea pregătit pentru
a intra în detalii,
aştept nemărginirea sau
un brînci de mai sus ca să
pătrund mitul seminţei ori
a seminţiei, efectul cauzei deoarece
nu mă iartă nimeni dacă
îmi depăşesc linia roşie de
muritor banal şi
îmbuibat de ani
îmi voi aduna toate puterile în
chimirul lăsat de tata
nu se ştie, deocamdată când
fiul meu va face pomul să
rodească, aşa că
voi făgădui mărul
primului cerşetor...

VERSURILE de Stefan Oana Valentin

Rătăcitele albe cuvinte
Încoronate aspru cu spini,
Roua roșie și prea cuminte 
Aripi tocite, de heruvimi.

Lumânări galbene stinse
Din încrucișatele mâini,
Lacrimi mușcate adânc
Și uscate, uitate în pumni.

Tresărire de inimi albastre
Pierdute în ceața diurnă,
Toamna nopților noastre
Speranța cea de pe urmă.

Carență de biete vocale
Șoapte, gândite de zei,
Întregi, toate formele tale
Povești cu zâne și zmei.

Lanțuri prea grele de rupt
Strivit sân, de-atâta supt,
Gângurit, întâiul cuvânt,
Rugă trezită-n buze de sfânt.

Albii miei ce-s nenăscuți
În pântece fără vreo vină,
Fruntea strânsă în pumni
Pe coala vieții, velină.

27 01 2013
ȘTEFAN OANĂ

DOAR UN SEMN… de Patricia Serbanescu

În vorbirea-ţi solemnă
Respectat-am cuvânt,
Corectându-mi pornirea
Ai semnat şi-ai pus ,,punct,,
Îmi mocnea doar iubirea
C-ai strivit fără preget
De la tălpi înspre cap,
Apăsând, doar c-un deget...

Şi mâhnită-am aflat
Cine-am fost, sau mai sunt…
Hotărât ai pus semn
Era numai, un punct…
Dar venii vremea mea
Să înşir poezii
Poate numai aşa,
Aplic punctul… pe ,,i,,.

Rugă de Ovidiu Oana-pârâu


Doamne, unde-ţi este traista ?
Cea din care-mparţi dreptate ?
Şi, când ai de gând, pe mine
Să mă-ntrebi de sănătate ?

Eu sunt cel care cu ruga,
Zilnic mă opresc cu drag
La lăcaşul ce ţi-e casă
Dar, un gând mă ţine-n prag.

Nu-ţi sunt oare drag eu ţie ?
Nu mă rog îndeajuns ?
Altfel, de ce-mi este viaţa,
Un amarnic râs şi plâns ?

Ştiu că sunt doar o grăunţă
Pe un ţărm de mare crudă.
Dar, te rog, măcar primeşte
Ca vre-un sfânt să mă audă.

O să-i spun că toată truda
Nu spre mine-i îndreptată.
Ci că vreau s-adaug ruga
La strădania mea de tată.

Ştii, că de-oi porni copiii,
Pe-al lor drum de străduinţă,
Am să vin de tot la tine
Cu credinţă de grăunţă.

De-atunci, Doamne, nu-mi mai trebui,
Nici dreptate şi nici sfat.
Fiindcă-n preajma Ta, în ceruri,
O să am de aşteptat.

Pe cel ţărm de mare crudă,
Unde eu am implorat,
Alţii vor veni la rugă
Cum prudent i-am învăţat.

Vor şti poate după semne,
Dacă le vei da dreptate,
Că vor fi şi ei, în urmă,
Mici grăunţe aşteptate.

poem cu florin de Bogdan Dumbraveanu

de parcă nu am ști amândoi 
măi frate cum îi zice la dimineața aia 
când suntem siguri că e prea devreme
fără să fi apucat să se facă târziu

îi spune simplu: iar am făcut-o coane
lată, ca doi conaționali de nădejde
ne-am înfruptat din frumoasa
slănină a Ardealului
și am diluat-o cu țuică,
așa cum se face din străbuni

poate de la daci
aștia se zice că doar după o lună
de abtinere de la licori
băteau orice armată romană
păcat că se abțineau așa de rar
ori că regii care îi obligau la abstinență
erau repede sinuciși

da frate mâncarăm, băurăm și
mai ales dezbăturăm,
timpul altfel
se curbează în poveștile noastre
și nu știu cum se face că noi
rămânem întotdeauna prea
tineri pentru vârsta noastră

s-au schimbat regimurile, constituțiile,
președinții, granițele imperiilor,
modele artistice și literare

am avut fiecare iubite, femei despre
care credeam că, Doamne, asta-i aia
și dacă nu acum atunci când

toate și-au mai schimbat forma ori firea
pe lângă noi
am mai încărunțit pe la tâmple
și-n barbă
dar noi cu mâinile
pe aceleași pahare

turnate în aceeași matrice stilistică
în aceeasi geografie ondulată
între altele cu aceeași năzuință formativă
stihială

până să vină și ziua când
fără să fi fost devreme
se va face pentru
viața asta prea târziu,

mai merge una măcar, coane,
după aia mai vedem

Suflete legate de Renate Müller

Mă aflu-n partea vieţii mele, 
învăluită-n ţesături de ceaţă.

Tu, stai în colţul tău verzui,
înconjurat de umbre triste.

Nimeni la lumină nu ne cheamă;
nici melodii duioase,
nici zbor de rândunici.

Eu, nu pot să te-ajung,
iar tu, nu vii, pe drum deschis,
pe veci el ne desparte.

El trece peste, şaptesuteşapte,
munţi şi văi şi mări.

Deşarte gânduri şi
speranţe ce se zbat,
în muşuroiul inimilor noastre.

di, căluţ de Leonid Iacob


Nărăvaşul cal, pe care
am încălecat cândva,
mă tot duce la plimbare
nu ştiu unde
şi cât vrea.

De s-o sătura de mine,
nu ştiu unde,
nu ştiu când,
mă v-a arunca îndată
şi pleca-va nechezând.

Haide, bidiviu, porneşte
potolit, în trap uşor,
legănată-mi va fi calea
până unde,
stă un dor.

L-oi culege, de m-aşteaptă
nu ştiu cum
şi nu ştiu când,
tu mai ţine cale dreaptă
şi nu mă lăsa acum.

Îţi voi da, sirep cuminte,
fire de nisip curgând,
te-oi hrăni,
du-mă-nainte
cât o fi şi până când.

Leonid IACOB
Poezie  este cuprinsă în volumul meu: „Ultima Santinelă”

CE VĂ PASĂ?... de Ioana Burghel

Ce vă pasă vouă dacă plâng
dacă iubesc sau dacă râd
ce vă pasă vouă
cine sunt?

Ca și voi
doar o bucată de lut
modelată
peste care suflând Dumnezeu
a sădit și bun și rău…

Ce vă pasă vouă cine sunt?
de-aveți curaj ridicați piatra
la Stâlpul Infamiei
de care m-ați legat
în mine aruncați-o
huiduind…
pedepsiți-mă dacă sunteți mai buni
și nu aveți nicio pată
urâți-mă
dacă simțirea voastră-i curată
doar atunci
(numai atunci)
voi îngenunchea
doar atunci
îmi voi împreuna palmele
a iertare…

Ce vă pasă vouă cine sunt?
Nu mă împiedic de pietre și valuri…
anotimpuri reci și ploi
spală sufletul meu...
dacă eu sunt deșertul
undeva e mereu
Dumnezeu…

Rugă de Bogdan Dumbraveanu

nu-i vorba de vorbe, 
ci de străduiala de a le spune 
de a ne ondula sunetele în asa fel 
încât să ne iasă
întregi, limpezi
frumoase

tocmai pentru ca mai apoi
să vezi că fiecare
pricepe altceva din ele

pe vremea cand eram mamifere simple
câteva urlături și două semne
ne făceau atât bine înțeleși

dar acest curent antidarwinist
ce gratios ne spune că niciodată
nu am fost mamifere simple
că lucrurile complexe
cum ar fi motoarele celulare
ori informația genetică
nu pot fi rezultatul
capriciilor unor forțe lipsite de
inteligență

și astfel
din nou Turnul Babel
de care ne credeam
scăpați, ne apare din majestos
și inutil cum a fost odinioară

dacă vă e frică
de potp și vreți să ajungeți la ceruri
nu vă voi mai potopi Eu
ci voi vă veți potopi
în multele voastre cuvinte

dă-ne Doamne 100 de ani de tăcere
precum lui Noe corabia,
doar doar vom salva
cele câteva idei
ce merită
să ne supraviețuiască.
Amin.

expus de RENATE MÜLLER

prins sub un clopot de sticlă
în tăcerea fără lumină
cu ninsoarea din tine
de frig ne-mblânzit

nepăsătorii atraşi
de suferinţele tale
se opresc
şi-o curiozitate zăresc
prin sticla de gheaţă

satisfacţia ce-o simt
îi încurajează să treacă
cu vederea peste
goliciunea sufletelor lor

Ce-i roza? de Ovidiu Oana-pârâu


Ce-i roza? Doar o adunare
De spini, de frunze şi o floare?
Întâi, când am ales-o-n zori
Din rondul plin de alte flori,
m-am întrebat, ce-i trandafirul?
Unde povestea-ncepe firul?

Iar el mi-a spus: - Ca o mandala
mi-am arătat întâi petala!
Simbol pentru perfecţiune,
Aşa ieşit-am din genune,
Din apele primordiale,
Am răsărit cu cinci petale!
Sunt cupa vieţii, a iubirii,
A inimii şi-a nemuririi.
Am fost născut să fiu potir
Al mult iubitului Martir
Şi simbol rozacrucian
Şi altul mistic, feciorian.
Din roșul sânge m-am transpus
Venind la voi de la Iisus.
Un simbol al peceţii Sale
Pus pe destinele astrale.
El, semn al revenirii Sale
M-a presărat pe-a lumii cale.

Numele roză mi s-a dat
Din roua-ros ce-a fost odat`.
Culoarea mea trandafirie
Din sânge sfânt a fost să fie.
Căci m-am născut din albul pur,
Frunze şi spini având contur.
Şi te anunţ că sunt dual,
Înţep, dar sunt şi senzual.
Sunt semn al dragostei curate
Şi sentimentelor furate,
Din calde inimi de codane.
Dar pot să stau şi la icoane!
Mă vezi la ceasul înserării
Ca simbol al regenerării.

Asta mi-a spus minunea albă
Şi eu l-am prins apoi în salbă
Iubitei, plin de gând curat,
Azi, trandafirul ce-am furat.

Acesta este poemul de deschidere din "Ciclul Rozelor"

Dimineaţă fierbinte de Cristina Maroiu

Ce bine-mi face mâna ta
aşezată cald, aspru,
peste viforul gândurilor!

-Uite, Reginuca, afară ninge,
flori de gheaţă ne cotropesc ferestrele,
îmi spui, şi mă mângâi cuminte.
Ameţesc.
Privindu-le de aproape,
par a dansa peste ele
roiuri de fluturi-monarh,
îmbrăcaţi în frac!

Îmi povesteşti de primăvara
ce se anunţă în firea lucrurilor,
cu inţelepciunea unui sfetnic de taină,
mai iei o gură de cafea, şi zâmbeşti…
-Lasă, vei vedea, mâine soarele va răsări
şi în emisfera noastră!

Iar palma ta,
aşezată cald, aspru,
peste fruntea febrilă,
alunga sarabanda nebună
din cearcănele dimineţii…

Cristina Maroiu
27.01.2012

VIS DE IARNĂ de Stefan Oana Valentin

Fulgii de zăpadă 
Plesnesc a liniște rece
Și mângâie mut, tiptil
Noaptea.

Culorile calde
S-au înfofolit în alb
Revoltă neînfloririi,
Dimineața.

În buzunar, adânc
Își înghesuie mâinile
Îmbufnat, timpul,
Ziua.

Seara
Plânge la geam
Despre primăvară
În straturi calde

De vis.

26 01 2013
ȘTEFAN OANĂ

A fi de Costel Suditu

Ai fost cântată peste lumi
Şi mult repovestită,
Cum după focuri mor tăciuni
În vetrele cu pită;

Şi te-ai tot dus nesocotind
Atâtea inimi frânte,
Cu ţelurile lor pierind
Pe căi necunoscute;

Pierind şi purtătorii lor
Avizi de prea-mărire,
Cu pieptul gol, răsunător
De prea-neîmplinire;

Şi ca o flacără-mpietrită,
Tu, inimi prea muncite,
Vei face pulsul lor să mintă
Că sunt neobosite;

Repomenită-n mii şi mii
De glasuri pe secundă,
Şi eu îţi sunt acum, să ştii,
O şoaptă pe-a ta undă.

bolero de ravel de Bogdan Dumbraveanu

aș vrea să nu te uit
refren al trecerii
peste obstacole
până mai
port acest trup cel puțin,

orice victorie e
în primul rând asupra
propriei disperări,
propriei singurătăți fără cusur

om dansând în straie
colorate, traversând deșertul
galben, etern
cu pași de grație,
sfidare a morții înainte
de a te lăsa doborât de ea

într-o dimineață entuziast,
eliberat de trup, voi fi doar
refrenul, muzica
ce însoțește orice

temerar, dincolo de înțelesuri

Prezent de Boris Ioachim

 Crâmpeie dragi de inocenţă
Vin, câteodată, din trecut…
Într-un prezent plin de absenţă,
De nedreptate şi gând slut.

Deodată, avară, amintirea,
Doar foarte rar îmi dă ocol…
Prezentu-mi stăpâneşte firea –
Prezentul trist, de doruri gol.

Mă stăpânesc doar sterpe gânduri –
Ţâşnind din zilnicul plictis…
Ca-ntr-un coşmar, în negre cârduri,
Ciori – croncănind, le-aud şi-n vis.

Doar veşti de silnicii şi moarte
Aud pe unde, în treacăt, merg…
Dorinţe de măriri deşarte –
Din suflete umanu-l şterg.

Vitregă-a devenit natura –
Şi totul e cu susu-n jos…
Înfuriat, îşi-arată zgura,
Ceru-ngheţat şi duşmănos.

Setos, cumva, de fericire
Şi de dorinţa de-a fi viu –
Tot scotocesc în amintire,
Dar totu-i şters, pierdut, pustiu.

…Crâmpeie vagi de inocenţă
Mă-ncearcă dintr-un şters trecut…
Într-un prezent plin de absenţă,
Mi-e sufletul pustiu şi mut….

PORTALUL DIN... 21 DECEMBRIE 2012 de Patricia Serbanescu

Nu era iarna în toi
Când am fost pocnită-n karmă,
Plecau gânduri în război
Declanşat… doar de pomană…

N-am fost singură, să ştiţi
Lângă mine-un ,,gură cască,,
Ce-a sosit de la servici’
Energia… s-o primească…

Pentru mine-a fost la fel
Nu m-a’ntors nimic pe dos,
Căci atunci, când ai un ţel
Totu-i lin… şi sinuos…

Însă, cel de lângă mine
Până respiram… la doi
Se-aşeza lovit, pe vine
Tensiunea…. 22 !!!

Dragoste din altă eră
Tensiunea… pasageră,
Dacă n-o vei întelege
Fi-vei cald sau... fi-vei rece.

Fraţilor, voiam să cred
C-o fi energia, armă…
Iau pastila, mă reped…
Şi-mi stric ziua de pomană…

Portalul ce l-am trecut
Dăinuieşte, chiar există
Clipe duse-n azimut
Încă-n minte, mai persistă.

Trează fiind, dădeam un ,,mat,,
Făr’să pun în pernă... cornul
Respirând, urcam un cat
,,Dânsul,,… începuse somnul…

Poate am prea multe fix-uri
Toate-nscrise în Ego
De nu vrei, tot mai dai chiks-uri
Unii zic că faci… mişto…

E sfarşitul... râsul-plânsul
Ne spuneam într-un tandem,
Mi-era milă atunci de dânsul
Căci dorea… un alt refren.

Însă... n-a mai fost să fie
Căci de-atunci, s-a dereglat
M-a privat de poezie
Şi iubire… pe-nserat.

Mă simţeam chiar vinovată
Aşteptând cu-nfrigurare,
În roşu toată-mbracată
Voiam doar… materializare…

Tot visam o tăvaleală
Căţarată susssss… pe nori,
Mă gândeam însă la boală,
Să nu-l pierd... de sărbători.

Atâta m-am lamentat
C-am uitat de calendar,
Clipa… parcă s-a drogat
Între limbi, bătea-n zadar…

Aş fi vrut să urc Olimpul
Să văd zbaterea feeric
Şi-au gătat mayaşii... timpul
Aşteptăm alt… teleferic…

Vom parcurge-acest tronson
Liberi, ajutaţi de ,,Bunul,,
Cu toţi vom cânta pe-un ton,
Fi-vom în curând… doar UNUL!

25.01.2013

sâmbătă, 26 ianuarie 2013

sunt plină de cuvinte nerostite de Renate Müller

fotoliul din colţ este gol
pătura răvăşită 
pe jumătate plin
paharul cu apă
pierdut
printre cărţi
manuscrise
foi împrăştiate pe jos
nemaiatinse de nimeni

în camera pustie
cu ceasul de veghe
te văd cum zâmbeşti
aievea aprinzi o ţigară
tragi fumul în piept

privesc printre rânduri
de jalusele lăsate
în grădina-nsorită de-afară
cămaşa ta nou spălată
a îmbrăcat-o vântul
zâmbesc
îl văd cum se chinuie
să-şi bage braţele-n mâneci
cum se leagănă cu ea în tact
observ viaţa dansează
departe de mine:
mi-e frig şi-mi lipseşti

HD 25.01.2013 RM

Ploapele luminii de Lavinia Amalia


Cos pleoapa mea de cea a luminii
fara anestezia inimii,
lutul doare la fel.
Iubesc verdele,muntii
si aborigenii
cate-odata iubesc un nimeni
pictez natura-i moarta in ochii tai
uneori pensula imi da virgula
printre genele viselor.
Astern panza  goala
peste frigul din mine
in asteptarea maestrului 
sub atingerea caruia
nimicul e Totul
nu plangeti cu turturi peste mine
dupa ploi pietrele miros a verde
de mucegai
de-aceea iubesc eu aborigenii
cum sa vad omenia 
in sufletul celor ce nu o au?
cum sa ma oglindesc intr-o privire
fara lacrimi de fericire?...
Din lipsa zambetului apar buruieni,
broaste,serpi si caracatite ce
beau gin tonic si ragaie injurii.
Foarte rar mai apar si  minuni
precum fluturii in larvele de ganduri
cand tacerile sunt ascultate
insa multi prefera sa doarma viata
de dragul altora...
Copiii imbatranesc prea repede,
adultii "mor"inainte de a trai.
Asa e in jur
gandirea si vointa sunt precum zborul pasarilor,
fiecare cat poate
Doar moartea striga,iar eu am asurzit de-atatea stiri
prefer leganarea viselor intr-o lume 
unde pronumele posesiv nu exista.
Pe langa mine trec clipele de bronz,
de argint,de aur,
din colivii zboara liliecii...
De-odata,marea isi varsa  nisipul 
unui scrin naufragiat-iubirea noastra
si-am inteles ca am murit demult
numai umbrele se plimba triste
pe malul inverzit al
raului Vietii
                  ...
Doar pleoapa mea-copil
am cusut-o
de verdele luminii