Călător aş vrea să fiu… de Boris Ioachim

Călător aş vrea să fiu,
Cât mai suflu, cât păşesc -
Cât mai pot ţine în frâu

Ziua traiului lumesc.

Cât aş vrea ca să păşesc,
De pe humă până-n iad…
Păcate să-mi ispăşesc
De pe largul vieţii vad.

Ca un muritor de rând,
Vreau să văd ce n-am văzut:
Turma umbrelor, cărând,
Grozăvii ce le-au făcut.

Cât aş vrea să mă înalţ
Printre stele-n zbor stingher…
Şi papucii să-mi descalţ
Pe un prag de-argint din Cer.

Paradisul să-l privesc
Doar o clipă – pe furiş…
Poate neamul mi-l găsesc
Într-un verde luminiş.

S-ar putea, dezamăgit,
Să nu-mi văd nici un fârtat…
Poate neamul mi-a fugit
Într-al iadului regat.

Speriat – sau în extaz
Pe pământ să mă întorc…
Desluşit, sau nu prea treaz,
Minţile să mi le storc

Ca-ntre Cer şi între iad
Lămurit – să hotărăsc
Dacă-n flăcări vreau să ard -
Sau în Rai să odihnesc.

E atât de greu, pe-aici,
Traiul silnic să-mi mai duc…
Căci, lovit de-al lumii bici,
Umblu palid şi năuc.

…O, ce-aş vrea ca să păşesc
Pân’ la Cer, până la iad!
Vreau cărarea să-mi găsesc –
Şi să scap de traiu-mi fad…