PĂMÂNTUL, ÎN PALMELE TALE… de Ioana Burghel

-Tu nu oboseşti niciodată, bunico? întrebam eu, nedumerită, pe bunica mea, o fiinţă mică de statură şi foarte inimoasă, care veşnic răscolea pământul cu o sapă ce-mi părea mereu a fi peste puterile ei.

- Nu, draga mea, când obosesc, mă aşez, uite aşa, pe pământ, cu faţa către cer şi stau câteva momente în contemplare, cu braţele întinse în cruce şi simt cum pământul îmi dă putere. Ţin şi pământul şi cerul cu palmele. Să nu uiţi niciodată, când îţi va fi greu, aşează-te câteva momente pe inima pământului, ca şi când l-ai cuprinde cu braţele, ca şi când l-ai cuprinde cu palmele, ca şi când inima ta ar bate acolo, în inima lui. Pământul îţi va da totdeauna forţa şi puterea de care ai nevoie.

-De ce? ,,De ce,,-ul meu a rămas suspendat de atunci între cer şi pământ.Între glasul bunicii şi glasul pământului, între trupul pământului şi infinit… Singură aveam să aflu toate răspunsurile.

Rând pe rând, bunicii se întorseseră în Casa Veşnică. Spaţiul şi Timpul îi cuprinseseră pentru totdeauna. În liniştea de dincolo de linişte a cimitirului se aşezaseră cuminţi, într-u odihnă veşnică în acelaşi lut din care, cândva se întrupaseră, în acelaşi pământ pe care-l respectaseră şi-l munciseră, pe care asudaseră cu aceeaşi durere şi iubire, apărându-l, uneori, de parcă ar fi fost un membru al familiei.

Alerg deseori, desculţă, prin iarbă sau prin rouă şi sub tălpile mele simt cum se sting toate durerile, simt sulfinile cuprinzându-mă a mângâiere, simt vântul şăgalnic, răscolindu-mi părul şi trupul, sunt doar eu şi veşnicia! 

Şi, într-un târziu, îmi aşez trupul şi sufletul obosit, în braţele pământului:

-Primeşte-mă, te rog! Sunt parte din tine. Sunt fărâmă de lut, de lut însufleţit. Prin venele mele curge verdele sângelui tău, răscolitor în fiecare primăvară, sunt rodul auriu al lanurilor crescând sub rugul macilor sălbatici, în sărutarea de foc a verilor în amurg, hrănind alte trupuri, sunt cântecul toamnelor desfrunzind arborii în curcubeu, sunt albul etern al iernilor iubind trupul tău. Primeşte-mă, te rog…

Mă ghemuiesc la pieptul pământului şi el mă cuprinde ca un iubit. Îi simt răsuflarea. Îi simt inima. Ascult cum respiră. Îi primesc mângâierea şi sărutul. Ştiu. Pământul e viu! Mai viu decât mine sau eu sunt viul pământului.

Cu braţele întinse în cruce aştept răstignirea ierbii. Ochii mei privesc ochii albaştri ai cerului. Sufletul meu e doar o plutire între o nemărginire şi un adânc. Sunt şi adânc şi nemărginire. Îmi vor sângera palmele într-un altfel de curcubeu.

Cândva, din sângele meu, vor creşte mesteceni. Din gleznele mele se vor hrăni cerbi tineri şi vulturi, iar palmele pământului, din inima mea vor modela păsări şi fluturi şi zboruri…

Poate că am să desenez pământului o rană cu trupul meu nevolnic. Poate că voi duce pământului prea multă durere, prea multe lacrimi…poate că…..Pământul întotdeauna va ştii de ce întind, din trupul meu o cruce.

-Mă doare, bunico şi obosesc mai mult cu fiecare zi…

-Aleargă, copilă! Aleargă…trupul tău e podul dintre pământ şi cer. Lutul creşte nemărginirea. O singură apă, un singur drum…

-Întinde-ţi palmele şi cuprinde-l, aşază-ţi trupul peste trupul lui şi pământul va ştii să-ţi primească iubirea.

E Ziua mea... de Nicoară Nicolae-Horia

Fie-vă gândul întreit în cuvânt...

Vă mulțumesc, vouă, prietenii mei dragi,
tuturor acelora care ați împărțit cu mine lumina acestei zile,
ziua nașterii mele- Ziua fiecăruia dintre voi!

Fie-vă gândul întreit în cuvânt și sufletul să nu se simtă niciodată străin
între silabele numelui vostru de Om!
Singura avere de pe pământ.
Vă mulţumesc tuturor şi fiecăruia în parte, în numele cuvântului care mi-a dat viaţă, pentru gândurile voastre curate şi dragi, trimise mie din toate zările lumii!
Fie ca zilele pe care o aveţi în Calendarul sufletului vostru, să vă aducă aceeaşi binecuvântată şi spornică Lumină!
„Limitat prin natura sa, infinit în dorinţe, omul este un zeu căzut care îşi aminteşte de ceruri”, spunea Lamartine , în Primele Meditaţii Poetice.
Din acest punct de lumină divină, primiţi, vă rog, toate mulţumirile mele, pentru darul făcut!
Tot ce n-ai dăruit ai pierdut, spunea înţeleptul!
Mereu recunoscător,
Nicolae

E Ziua mea...
22 Noiembrie 2012

E Ziua mea, a mea să fie oare
Din câte-au mai rămas peste pământ?
În cămăşuța lui ne încăpătoare
Trupul meu se simte tot mai strâmt...

Doar sufletul se zbenguie-n lumină,
Hai, joacă-te cu el acum cât vrei,
E Ziua mea şi noaptea ce-o să vină
A cui va fi la asfinţitul ei?...

VEDEREA... de Nicoară Nicolae-Horia

Orb se născuse, fără Vederea de-afară, doar cu vederea dinlăuntru curată.
Copilăria şi-a petrecut-o la ţară, acolo unde niciodată orbului nu i se spune-Orbule!
Jucăriile lui, în casa bunicilor, erau cuvintele, umbrele lor...
Adolescent se îndrăgostise de Ea, de fata aceea ciudată, cu părul prelung-foşnitor, cu buzele de forma suspinului...
Şi ea îl iubea deopotrivă, cu bucuria şi tristeţea Poemului.
Între ei veşnicea Poezia.
Era în amurg.
Afară mirosea a fân cosit şi-a cântec de greier, acolo sus, pe Dealul nevinovat al iubirii lor.
Deodată ochii lui, ca două păsări speriate pe ram, au ţipat în lumină, învăţând pentru întâia oară să cânte...
Vedea cu vederea de-afară!
De singurătate şi teamă a strâns-o la piept, pe minunea aceea, ca pe un abur fierbinte, ireal, acolo, sub zarea înserării, murmurând printre lacrimile lui, cele dintâi:
- "Tu vezi ce văd eu?!"
Ea, sărutându-i ochii, în Cesul acela de taină, i-a răspuns înfiorată:
- "Eu văd ce n-ai văzut tu, te văd pe tine văzându-mă! Noi vedem şi ochii noştri au văzut dimpreună nevederea altora..."
Abia atunci a înţeles pe deplin de ce l-au izgonit din leagănul de-acasă părinţii, ei, domni undeva, într-un Oraş fără somn, pe el, blestemul dragostei lor...
Şi totuşi, în sufletul său prigonit, începu să i se facă dor de ei.
Dor de chipurile lor adevărate...

Aleg Iubirea - de Danaela Daliela

Iubirea de a mă dărui şi de a dărui. Toate exerciţiile de/prin iubire, de până acum, au fost mici scântei. Le-am adunat în mine. Le-am...şi ascuns bine, bine, uneori. Ştiu, toţi credem în acele clipe că ...e unica. E la fel ca şi desluşirile Căii pe care să mergem: Este calea ascetică şi Calea Iubirii în doi. De când omenrea. Nu le-am inventat noi acum. Fiecare cum alege (oare? Mai am nelămurir aici, dar voi pune întrebări şi... voi aştepta răspuns.Sigur îl voi primi).
Zilele trecute, eram în faţa săvârşirii unui ritual. De angajare, aparent io fiind stăpâna. Deveneam conducătoarea unui regat necunoscut. Bănuit. Nu... l-am încheiat. Mâna a rămas suspendată într-un netimp... de unde,voi relua poate, gestul .Sacru , de data aceasta. Pentru că este un Simbol de Forţă şi de dăruire. Nu vreau să fiu asemeni îngerului frânt, purtat pe umărul stâng de atâta amar devreme. Devenind aripă înspre nevăzute înfăptuiri.
.... Eeeei! Acu ce să zic?! A meritat durerea! Adică, am şi meritat-o.
Există o iubire unică?! Există! Cea pe care nu ţi-e teamă să o dărui atunci când ea este cât un mugure. Nerăbdările şi suferinţele există. No! La mine au fost un uriaş univers, în care aproape nu mai încăpea nimic. S-au eliberat, trecând peste voia mea pentru că le durea. Şi ...durerile au dureri. Greu de explicat, dar sigur aşa este.

SEMNAL ÎN RUGĂ - de Patricia Serbanescu

De când m-am trezit, semnalizez într-una, poate citeste cineva sms-ul. Că-i joacă sau morse, numai contează, mă preocupă trairea Aici, mai ales Acum...
De-o viaţă-mi ordonez gândurile şi acum, dintr-o dată, vreau să particip la reordonarea umană. Dar n-am ales criteriile de stivuire şi trec la vise, dorinţe deşarte într-o mare de spirite ce-şi aşteaptă rândul la refec.
Semnalele-s mai acute în noapte, pentru a fi auzite...ştii? noaptea nu-ţi trebuie auz, cum nu-ţi trebuie şi atunci când iubeşti...atunci eşti mut şi surd, orbecăind printr-o ceaţă densă care nu ştii ce-ţi poate aduce, făcând jocul hazardului. Acum aştept bruma, sau frigul azotat ce-mi îngheaţă oasele casante.

Poate doar prelungind clipele friguroase, m-oi trezi la refuz.

Dumnezeule de Pretutindeni, ajuta-mă să mă regăsesc, arată-mi calea dreaptă, fără ocolişuri, depărtează-mă de oamenii care-mi sunt potrivnici, fereşte-mă de iubirile mistuitoare, îndreaptă-mi gândurile spre semnalele luminoase ce vin de la Tine, ajută-mă să mă încred în forţa mea spirituală, pentru care-Ţi mulţumesc!
Mulţumesc pentru darul măreţ primit- VIAŢA- cu toate vicisitudinile ei, acest crâmpei de viaţă care-mi faciliteaza golirea olului, întru rafinarea conştiinţei, trezirea şi alinierea pentru un start final.
Dumnezeul Tuturor!
Primeşte-ne cu braţele încălzite, că venim grupaţi în oaste, să fim de-a dreapta Ta, apururi...

AL TREILEA CERC - de Ispas Florin

-Vedeţi mă? Vedeţi mă nenorociţilor? Videţi că-i mort? Videţi? Mama lui de nenorocit!
Lumea e înghesuită să-l scuipe pe mort dar nimeni n-o vede pe Alexandra care din viteză îi fură porthartul securistului cu pistol cu tot.Uluire, caraliul se repede disperat după fătucă şi se pierde printre cocinile de porci, i-a fata de unde nu-i!
-Prindeţi bandita! Puneţi mâna pe ea! Huoo! Prindeţi hoaţa!
Cum nu se agită nimeni, rămâne cu buzele umflate iar Alexandra se opreşte tocmai în braţele bunicului:
-Taicule, uite! Uite ce-om făcut noi azi !
-Dumnezeule copilă ! Eşti mai iute de mână decât era Sabrina, prima mea nevastă! Sfinte! Văd că moşteneşti nişte calităţi deosebite nu glumă!
Ar râde dar ştie că mai devreme sau mai târziu securistul va afla unde stă fata iar consecinţele destul de grave.Asta pentru dimineaţa de joi căci la prânz suntem somaţi să predăm carul, vacile şi caii pe care îi avem.Mama e furioasă foc, ne loveşte dacă intrăm în zona ei de acţiune şi din când în când plânge.Tot Alexandra mă lămureşte de ce mama nu mai râde cum o făcea pe vremuri şi de ce e mereu nervoasă:
-Păi tu ştii ce vânătăi are pe spinare? Abia mai poate umbla, ai văzut pătura ei? Plină de sânge! Ce zici?
-Zic că-i spun lu’tata! Asta zic!
-Tata ştie prostule! Numa’că nu spune ca să nu ne speriem noi.Oi fi io’mică dar văd lucruri pe care tu nu le vezi! Prostule!
-Să vezi ce ţi-oi rupe schinarea de mă mai faci prost! Auzi?
Intervine mama care scoate linguroiul şi ne bate pe amândoi în părţi egale.Cu dreptate să nu ne plângem!
-Diavoli ce sunteţi voi! Diavoli! Vă arde de scandal? Las’că vă dau io pe schinare să nu puteţi duce!
Poate o luam rău dacă nu apărea bunicca Sanda care ne-a prins sub aripa ei zicând:
-Tu fată hăi! Ai bolunzit? Ce ai cu ei? Îs singurele tale reazăme! Tu ştii ce-o făcut fiică-ta azi? Nu ştii! Nu ştii da’o baţi!
Bunica povesteşte întâmplarea iar mama cade pe trepte cu ochii privind cerul.Să o bată iar? Să o ia în braţe? Destul că zice:
-Sfinte Isuse! Du-o cu matale la stână sus că dăm de belele!
-Iau copii împreună, tu ai face bine să nu mai vii ziua pe acilea ! Ai priceput ?
-Păi casa? Animalele? Ce fac??
-E bine să pleci peste deal şi tu o vreme.Cât mai de grabă!
-Nu dau nimic la colectivă! Mai bine le dau foc la toate!

Din când în când - de Nuța Istrate Gangan

Își aprinse o țigară si trase din ea cu sete. Deși fuma din ce in ce mai rar, cateodată simțea o nevoie
imperioasă să simtă fumul invadându-i plămânii.Inhală, apoi îşi lasă capul pe spate şi cu un oftat adânc expiră fumul albăstriu şi înecăcios în cerculețe fumurii.
Știa că gestul o enervează.
O auzi tuşind uşor, la fel de discret cum tușea când voia să-l atenţioneze atunci când, în opinia ei, spunea ceva deplasat în faţa prietenilor. La început se amuza de această grijă a ei pentru el, dar mai târziu în viaţă, avea impresia că tusea i se înteţise şi că aproape orice spunea el, ei i se părea deplasat.
"Ai promis că nu mai fumezi, şi mai ales că nu o să mai fumezi în casă".

Vocea ei nu sună chiar ameninţătoare aşa că îşi permise să zâmbească amărui, la fel ca şi fumul pe care, dintr-un fel de dulce şi copilărească răzbunare, îl mai inhală o dată.
Strivi apoi ţigara în scrumieră, se ridică şi aruncă conţinutul în coşul cu gunoi. Se apropie de chiuvetă unde ea trebăluia, o sărută pe umăr şi cu o palmă, într-un gest intim, îi strânse uşor fesa care i se contura prin rochia de casă.
Ea tresari şi-l apostrofă în şoaptă:
"Ţi-am spus să nu mai faci asta când suntem în bucătărie. E un gest care nu-mi place şi tu ştii asta. Şi apoi, dacă un copil intră în bucătărie şi te vede?"
Nu-i răspunse, nu pentru că nu ştia ce să spună ci pentru că-i ştia reacţia. Reacţiile.
Şi din nou îşi aminti că aceasta pudoare a ei îl excita la început.

Astăzi....

Simţi din nou nevoia unui fum de ţigară dar se abţinu.
"Vrei să te ajut? Pot curăţa cartofii..."
Ea începu să râdă:"Mda, ca şi cum te pricepi să cureţi cartofi ! Ultima oară când ai făcut-o jumătate s-au dus la coş. Eşti liber astăzi, du-te, fă ceva cât gătesc eu, nu e nici un meci? Ia băieţii şi mergeţi în parc la un fotbal".
Cu gândul la băieţi el zâmbi:
"Glumeşti ? Unul e pe chat de dimineaţă cu puştoaica aia din clasa lui, iar al mic şe-mpuşcă la video-games. Se apropie şi încercă un sărut dar ea îi întinse obrazul şi îşi văzu în continuare de bucătărie.
El ezită pentru o secundă apoi se întoarse brusc pe călcâie, îşi înhaţă jacheta şi ieşi pe uşa fără un cuvânt.

Nu era supărat. Nici măcar nu era nervos. Era doar trist. Un fel de tristeţe care probabil nu impresionează pe nimeni, gândi cu amărăciune. Pentru că tristeţea e de gen feminin, pentru că bărbaţii însuraţi de 20 de ani, cu copii mari nu-şi permit să fie trişti. Tristeţea stă bine femeilor nu bărbaţilor.
Nu-şi aminti ultima oară când a stat singur pe o bancă în parc. Într-un parc pustiu, pentru că toamna era pe sfârşite şi cerul era înnorat.

Starea aceasta de tristeţe amestecată cu aduceri aminte îl încerca des în ultima vreme. Şi ştia că are legătură directă cu răceală instalată în căsnicia lui de foarte multă vreme.
Era un fel de răceală invizibilă pe dinafară. La întâlnirile cu prietenii păreau normali, ei cei de toate zilele, glumind, râzând...
În familie nimeni nu ar fi bănuit nimic, păreau cuplul perfect, familie împlinită cu doi băieţi frumoşi şi deştepţi, cu situaţie materială decenta şi servicii frumoase amândoi.

Răceală era simţită doar de ei, atunci când rămâneau singuri, când uşile se închideau în spatele lor, când el nu mai găsea atât de uşor cuvintele şi gesturile tandre şi când ea îşi lua prea mult timp să se pregătească pentru seara. Prea multă cremă, prea multă oboseală...

Încetul cu încetul viaţa lor intimă se transformase într-un fel de iarnă lungă şi uscată.
Şi mai mult decât lipsa intimităţii era lipsa tandreţii. Câteodată vroia doar s-o ţină în braţe, doar să-i simtă căldura lipită de căldura lui.
Se întrebă adeseori cum de ea nu simţea această nevoie.

Apoi îşi aminti din nou momentul în care el a realizat că de fapt ea nu-l mai iubeşte. Sau poate că niciodată nu l-a iubit aşa cum el a crezut, cum el şi-ar fi dorit.
Surprinsese o discuţie telefonică între ea şi o prietenă din facultate cu care se regăsise de curând. Nu avusese intenţia, vroia doar să dea un telefon, când, de la celălalt telefon auzi vocea soţiei lui şoptindu-i numele într-o discuţie cu altă femeie. Şi ascultă. Era descris şi analizat în cuvinte frumoase şi calde şi total neadevărate. Era descrierea unui bărbat străin, unul pedant şi extrem de civilizat, calculat şi meticulos. Atunci realiză că el niciodată nu fusese bărbatul pe care ea şi-l dorise.

Ea nu minţea. Preferă să ocolească adevărul, să pretindă că totul este în regulă, dar de minţit nu minţea. Şi totuşi o minţise pe această femeie în privinţa lui. Şi nu orice fel de minciună. Descriind un bărbat inexistent, un bărbat pe care probabil şi l-a dorit dintotdeauna. Şi pentru o fracţiune de secundă, deşi nu simţise nici urmă de gelozie ci doar o durere surdă în piept, ştiu cine este bărbatul pe care ea îl descria la telefon.
Din ziua aceea ceva s-a schimbat.
Ştia unde fusese greşeala lui. Nu-i spusese niciodată ce vrea cu adevărat.

Se îndrăgostiseră unul de celălalt în facultate, deveniseră un cuplu, nimeni nu-i vedea altfel decât împreună. ŞTIA că unele lucruri nu au mers bine chiar de la început, dar pentru că o iubea, spera că o să reuşească să o schimbe. Şi aşa au trecut anii...

El a rămas acelaşi, puţin zăpăcit, puţin romantic. Uneori uşor nepăsător la toate angoasele ei, alteori exagerat de protector.

Ştia că încă o iubeşte chiar dacă odată cu trecerea anilor tot ceea ce el credea că poate schimba la ea, s-a accentuat.

Îl scotea din sărite atenţia ei exagerată la detalii, nespontaneitatea ei, faptul că nu suportă surprizele şi că trebuia dinainte toate planurile pentru anul în curs. Fiecare lucru pe care îl găsise odată fermecător astăzi i se părea anost şi repetat la infinit.

Apoi îşi aminti deşi se strădui să nu-şi amintească....

...se aranja pentru culcare şi ştia că acest lucru o să-i ia minute bune.

Băiatul cel mic dormea de mult, cel mare era plecat să doarmă la un prieten. Îi plăceau toate aceste ritualuri feminine la care ea se supunea cu sfinţenie în fiecare seară. Îşi peria îndelung părul, apoi îl prindea într-un coc în mijlocul capului, deşi el vroia să-l simtă desfăcut şi sălbatic atunci când venea în pat. Apoi îşi masă cearcănele abia vizibile îndelung cu cremă şi-şi acoperea faţa cu un prosop umed fierbinte mai întâi că porii să i se deschidă, îşi punea creme, se masa din nou îndelung pe toată faţa şi pe gât, apoi prosopul cald devenea rece şi porii se închideau şi tot aşa.

Era martorul acestor ritualuri de ani de zile şi la început se amuza teribil şi se excita adolescentin la gândul sânilor ei alunecoşi din cauza loţiunii de corp. Mult mai târziu realiză că folosind aceste ritualuri îşi întârzia voit venirea în pat. Dar nu se plânse niciodată deşi, de cele mai multe ori o simţea în pat doar conştiincioasă. Se întrebă dacă ea realiza cât de mult lipsa lor de intimitate le afectează celelalte sectoare ale vieţii în doi...

Nu ştia când a adormit aşteptând-o...

...ştia că visează şi nu vroia să se trezească...Nu era prima oară când o visă pe EA. Pe cealaltă.Acea ea care i se infiltrase în minte fără ca el să-şi dorească asta, fără ca EA să ştie.

Şi totuşi...

Ştia că nu are rost să se întrebe când naiba începuse s-o viseze. EA avea un ceva nedefinit, un fel de râs şi plâns amestecate într-un surâs seducător. Nici măcar nu era frumoasă...sau era...naiba ştie...

Era femeie din cap până în picioare. O femeie căruia nu-i era frică să fie femeie. Aşa o simţea, aşa o ghicea, aşa-i spunea soţul ei, prietenul lui. Şi ce îl enerva cel mai tare era faptul că ea îl ghicea. Avea impresia că EA ştia tot ce se petrece în mintea lui atunci când o privea. Nu se ştiuse atât de transparent. Nu spusese niciodată nici un cuvânt deplasat, nu povestise nimănui despre ceea ce se întâmplă în căsnicia lui, dar avea acea stranie impresie că EA ştie tot.

La naiba !

Îi devora trupul şi ea se lasă devorată cu o plăcere infinită, gemând uşor. Îi primea fiecare încercare a trupului lui de a o supune cu gemete şi arcuiri. ŞTIA că este vis şi se ruga să nu se mai termine. Îi simţea pielea fierbinte şi trupul fremătând şi simţea că nu contează cât de mult ar fi, tot nu ar fi îndeajuns.
Apoi totul se risipi
Se trezi brusc.
Soţia lui citea. Lumină discretă a veiozei îi contura profilul frumos şi buzele şi se arcuiră într-un surâs.
"Dormi...ai visat ceva urât..."
Se întoarse spre ea, îi închise cartea şi-i scoase ochelarii. Nu se opri atunci când ea îi spuse că este deja prea târziu. O cuprinse în braţe şi începu să o sărute. Era pe teritoriu cunoscut. Corpul ei îi răspundea mai greu dar îi răspundea. Cu dulceaţă şi cu conştiinciozitate. O iubi frumos şi normal deşi avea dinţii strânşi şi ochii şi mai strânşi. Să alunge şi să distrugă imaginea celeilalte...
Sau să o folosească pentru a intensifica trăirea şi a-şi alina durerea aceea surdă. Şi, între somn şi realitate, între zvâcnirea lui nebunească şi relaxarea ei dulce şi calmă,el şopti un nume.
Alt nume.

Începuse o ploaie maruntă și rece. O simțea până la piele. Îsi îndesă pumnii strânși în buzunare și se așeză mai bine pe bancă. Simțea cum se transformă din bărbat în statuie. Dar nu era prima oară, nu?

Într-un târziu ploaia se opri si el îi simți gustul sărat pe buzele arse. Și pentru o secunda realiză că nu erau picături de ploaie.

Walter Dionisie - De Craciun si nu numai...

Dragii mei, avem nevoie de momente speciale ca sa ne amintim ceea ce ar trebui sa ne fie etica personala, permanenta si neconditionata?
Avem nevoie de taieri de porci, de chefuri nesfarsite, ca sa ne satisfacem poftele, avem nevoie de distractie, dans, antren, betie, intr-un cuvant exact opusul modelului pe care, zicem noi, Il sarbatorim?
Ne gratulam reciproc, folosind conventii care ne indeparteaza mult de OM.
Eu va propun in aceste zile, un emotionant itinerariu spiritual, care ar trebui sa ne proiecteze intr-o lume normala, in care omul devine Om si se leapada de felul lui de a fi cel mai mare rau posibil din Univers....
Cititi, meditati si nu va mai ganditi la...carnati....

Iisus a spus:

"Cand va rugati, nu fiti ca fatarnicii carora le place, prin sinagogi si prin colturile ulitelor, stand in picioare, sa se roage, ca sa se arate oamenilor; adevarat graiesc voua: si-au luat plata lor.

Tu insa, cand te rogi, intra in camara ta si, inchizand usa, roaga-te Tatalui tau, Care este in ascuns, si

Tatal tau, Care vede in ascuns, iti va rasplati tie.

Cand va rugati, nu spuneti multe ca paganii, ca ei cred ca in multa lor vorbarie vor fi ascultati. Deci nu va asemanati lor, ca stie Tatal vostru de cele ce aveti trebuinta mai inainte ca sa cereti voi de la El".

"Deci voi asa sa va rugati: Tatal nostru, Care esti in ceruri, sfinteasca-se numele Tau; vie imparatia Ta; faca-se voia Ta, precum in cer asa si pe pamant. Painea noastra cea spre fiinta da-ne-o noua astazi, si ne iarta noua gresealele noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri; si nu ne duce pe noi in ispita, ci ne izbaveste de cel rau. Ca a Ta este imparatia si puterea si slava in veci. Amin"
(Mt. 6, 1-13

Calea recuperarii divinului din noi, nu trece prin derizoriul conventiei actuale, care a creat un nou idol: omul.
Din zecile de kilograme de carnati si sarmale din care ne-am reinventat trupul, 21 de grame de suflet, conform liberului arbitru, asteapta alegerea noastra.
Iisus a zis:
Nu socotiţi că am venit să aduc pace pe pământ; n-am venit să aduc pace, ci sabie.
Căci am venit să despart pe fiu de tatăl său, pe fiică de mama sa, pe noră de soacra sa.
Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeşte pe fiu ori pe fiică mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine.
Şi cel ce nu-şi ia crucea şi nu-Mi urmează Mie nu este vrednic de Mine.
Cine ţine la sufletul lui îl va pierde, iar cine-şi pierde sufletul lui pentru Mine îl va găsi.
Cine vă primeşte pe voi pe Mine Mă primeşte, şi cine Mă primeşte pe Mine primeşte pe Cel ce M-a trimis pe Mine.

Stelian Maria - Acum 21 de ani

21 decembrie 1989... o zi in care adrenalina fierbea in centrul Bucurestiului. am cantat "desteapta-te romane", cu chitara mea, in jurul orei 16 in piata universitatii. am fost udati de pompierii militari, blindatele treceau in mare viteza printre noi, batausii (scutierii) ne atacau, diversiunea era in floare. gerul lui decembrie nu ne-a speriat atat cat nimic nu ne mai speria. am strigat lozinca "ole, ole, ceausescu nu mai e", lozinca ajunsa istorie si preluata de o tara intreaga urmatoarea zi. pe la orele 21 au trecut doi copii cu un carton pe care scria "jos cizmarul"... am prins aripi. in piata eram doar cateva mii de manifestanti dintr-o populatie de peste doua milioane de bucuresteni, multi lasi. caram spre baricada tot ce gaseam util. la miezul acelei nopti decembriste, cand gerul nu se mai simtea prin hainele ude, s-a deschis focul si s-a tras in plin in manifestanti. azi nu avem vinovati de acel macel !!! am scapat cu spinarea gheata si m-am ascuns in zona restaurant Budapesta la prieteni intr-o pivnita. am lasat in urma mea trupuri insangerate al caror sange umplea gropile din asfalt. toata noaptea am auzit focuri pe strazi... cine in cine tragea ? inca nu avem vinovati ! nu imi mai era frica. stiam ca daca nu continuam ce am inceput atunci vom fi vanati pana la ultimul.
Cu ajutorul unui taxi am trecut spre locul de munca prin centrul Bucurestiului. Soldatii inca mai spalau asfaltul de sange. Era 22 decembrie 1989, orele 08.40.
Ajuns la locul meu de munca am fost chemat la "sef", la unul Dimoftache, un tip scund si foarte gras care mi-a spus ca avea sa raporteze la partid ca as fi fost in Piata Universitatii in seara precedenta.
Putin mai tarziu au trecut pe strada grupuri de oameni care strigau "veniti cu noi". Am vrut sa ies si sa ma alatur lor cand acest Dimoftache (un las prapadit) s-a pus in poarta strigand "nu iese nimeni".
L-am aruncat intr-o parte si am iesit.
Ajuns la Televiziune am fost inzestrat din senin cu o arma. Trebuia sa organizez o grupa de civili fara arme si sa contribui la apararea televiziunii romane.
de la radio se transmitea ca e atacat radioul si ca au nevoie de ajutor. Am plecat si eu acolo pentru ca la televiziune era prea multa armata si prea multa carne de tun ca sa le mai ingros si eu randurile.
A inceput o noapte de groaza, o noapte pe care nu o voi uita !
Intrand pe strada Temisana am fost surprins de linistea care domnea in jurul radioului din Bucuresti... nu era cum se spunea la tv., cum ca acolo erau atacati si ca se faceau apeluri disperate catre populatie pentru a crea un zid de carne vie in jurul acestei institutii strategice.
Am intrat intr-o casa cu etaj, casa aflata peste drum de intrarea in cladirea radioului. aici eram cel putin 8 civili si un tip in uniforma garzilor patriotice, un tip cu o mitraliera de companie.
Unul dintre civili a cazut cu gatul sfasiat de un glont. Din fericire a fost o rana urata dar de suprafata. L-am ajutat sa ajunga la spital.
Focurile de arme erau din ce in ce mai intense. Am fost asaltati din toate directiile si sunt sigur ca s-a tras in noi si din cladirea radio.
Aceasta noapte a fost un infern. nu mai existau geamuri si usi. Gloantele zburau ca la ele acasa dar in afara de tencuiala de pe pereti nu ne-am mai ales cu victime.
Cel cu costum de garzi a lasat mitraliera si a plecat. Am preluat aceasta arma si am incercat sa ripostez in sens opus radioului.
Am fost atacati din scara care urca spre noi. Cei care urcau trageau tiruri dracesti... am ripostat cu mitraliera si s-au facut nevazuti.
In recele lui decembrie sudoarea imi inunda fruntea. Adrenalina imi umplea golul mintii si mintea mi se scurgea catre degetul care strangea tragaciul armei. Credeam ca am sa mor si nu imi pasa. Eram fericit ca macar incercam si eu sa pun capat unei terori a mafiei comuniste, a celor care au tot furat si tradat Romania.
23 decembrie 1989, orele 02.40.
A doua noapte fara somn. Curentul rece matura locuinta in care ne aflam cu suflarea-i rece. M-m adapostit in baie pentru ca betonul zidurilor era mai trainic acolo si pentru ca baia avea doar o mica fereastra in afara usii. Un glont incendiar a spart si ultimul geam al casei respective, geamul baii in care ma aflam, ricosand din betonul tavanului in cel al peretelui si cazand pe gresie la picioarele mele. Sfaraia ca o torta si inca se rotea amenintator.
La orele 02.30 gloantele muscau salbatice din beton, din usi si ferestre. Noi ne adaposteam cat puteam mai bine si incercam sa gasim o solutie ca sa transmitem militarilor din cladirea radio ca suntem de aceeasi parte a baricadei.
Cu greu am scapat si am intrat dimineata la orele 08 in cladirea radio.
acolo ni s-a repartizat etajul 7 al cladirii si ni s-a spus de catre ofiterul care avea comanda ca trebuie sa aparam etajul, care avea un hol foarte lung si terase la capete, pentru ca au fost anuntati ca spre seara vin trupe de desant cu elicoptere de atac. Parul ne era maciuca si inimile nu mai bateau decat a moarte. Eram siguri ca, daca vom fi atacati vom muri pana la ultimul atat noi cat si etajul 7.
Tremuram si eram nemancat. De doua zile nu bausem decat apa.
Mai eram 6 civili dar am primit ca ajutor doua grupe de soldati.
Ne-am impartit in mod egal ca sa putem apara cele doua terase ale etajului. Cea mai puternica arma era mitraliera mea care oricum era o jucarie in fata unor elicoptere de atac. Eram pregatit sa trag la rotorul elicei.
Un sergent a inceput sa planga. L-am intrebat de ce plange si i-am spus ca nu trebuie sa se arate slab in fata grupei pe care o comanda... mi-a raspuns dupa mai multe suspine ca ii este teama ca va muri si ca el nu a facut dragoste niciodata cu o fata ! I-am spus sa stea in spatele meu si ca voi avea grija ca el sa ajunga cu bine acasa.
In cladirea Radio Romania, 23.12.1989
Aceasta zi avea sa fie destul de calma. Se auzeau focuri de arme dar erau razlete.
Ma intrebam cum va fi noaptea care era sa urmeze.
Frigul imi patrunsese in oase si gatul meu era umflat si in incapacitate sa scoata sunete mai mult decat soptite.
In camera in care ne aflam la etajul 7 al cladirii au intrat doua persoane tinand in maini doua lazi cu de-ale gurii... unul dintre cei intrati (un barbat si o femeie) avea gatul bandajat si l-am recunoscut usor pe cel care a cazut impuscat in casa in care ne petrecusem noaptea. avea o pata mare rosie pe bandaj dar ne zambea victorios... I-am spus ca nu era sanatos si, aratandu-mi gatul mi-a raspuns ca aveam dreptate ! L-am iubit pe acel om cu tot sufletul... EL da, el era eroul !!!
Ceva mai tarziu am aflat ca era un cabinet medical in subsolul cladirii si am plecat acolo sa imi fac rost de ceva calmante... pe un hol intunecat am fost oprit de soldati... pazeau ceva. Mi-au pus arma in piept si m-am oprit.
Mi s-a promis ca vine cineva sa ne aduca paracetamol... dar nu a venit si am revenit in subsol dar de data asta cu mitraliera mea. Am fost la un pas sa ne impuscam reciproc. Abia atunci am primit ceva leacuri si m-am intors la ai mei.
Seara se apropia cu tot gerul lui Decembrie si noi eram hotarati sa "nu plecam acasa" !
23.12.1989, seara
stateam intinsi intr-o camera de la etajul 7. ascultam rapaitul razlet al armelor si ne mai aruncam cate un ochi afara prin fereastra. am localizat rand pe rand cateva puncte de unde cineva tragea spre cladirea radio. am ripostat si de multe ori trebuia sa fim rapizi in a ne adaposti pentru ca gloantele muscau rapid din tot ce era deasupra noastra.
spre orele 21 ne-am postat ca sa aparam terasele cladirii... intinsi pe beton, tremurand de frig, obositi dar cu sange rece ca si decembrie.
eu stiam ce insemnau "trupe de desant" si imi indrumam cat mai bine oamenii... oameni care pentru mine erau un fel de ultim bastion al tarii noastre in acele clipe.
elicopterele nu au venit.
ne-am hotarat sa iesim pe terasa si am fugit primul catre parapetul terasei... au urmat pe rand cei care ma insoteau.
unul dintre soldati a cazut la mijlocul drumului impuscat in abdomen. nu il puteam ajuta pentru ca ma expuneam. cineva tragea de undeva de la o inaltime mai mare decat etajul 7.
am vazut ca cineva tragea dintr-o macara turn, din cabina acesteia. mi-am pus mitraliera sa traga si in scurt timp nimeni nu a mai tras din cabina macaralei. mereu mi-am dorit ca acolo sa fi fost doar "simulatoare de zgomot" pentru a nu-mi incarca viata cu moartea unui om.
l-am dus jos pe soldatul ranit dar am aflat ca 2 ore mai tarziu acest OM a murit.
tot cerul a cazut pe umerii mei si nici azi nu stiu cine a fost acel soldat pe ai carui umeri Iliescu si-a faurit imperiul de hoti si tradatori.
24 decembrie 1989, Radio Romania
Pana dimineata au fost schimburi de focuri in care am fost implicati si noi.
Cert este ca existau persoane care trageau inspre cladirea Radio, cladire aparata de militari si civili, intre care si micul meu grup.
In dimineata zilei de 24 decembrie am plecat si eu cu un grup de militari si civili inarmati sa cautam prin cladirile invecinate dupa asa zisii "teroristi".
In podul unei case am retinut un individ inarmat, tip care s-a predat fara a opune rezistenta si care era imbracat cu o canadiana scurta cu doua fete de culori diferite si cu doua perechi de pantaloni de culori diferite.
L-am adus in holul cladirii si acolo cerea sa dea un telefon si ne spunea ca in 24 de ore va fi liber. Atunci nu l-am crezut...
Era ajunul Craciunului. Ma intrebam daca voi ajunge acasa viu sau daca intamplarea ma va aseza si pe mine in traiectoria unui glont.
Ziua aceasta a trecut fara alte incidente majore in ce ma privea. Dupa pranz am mai primit ceva de mancare, chifle cu salam... tremuram de frig si oboseala. Cu toate astea nu puteam sa adorm desi seara de Ajun era acolo langa noi, umplandu-ne mintile cu cele mai frumoase colinde pe care inchipuirea ni le putea da. Oare erau ultimele ? Oare erau primele colinde intr-o stare noua ?
Craciun 1989
in seara de 24 dec 1989 parca se mai calmasera cele doua parti rivale... revolutionarii care credeau in ceea ce faceau si sprijinitorii loviturii de stat pe de-oparte si "simulatoarele de zgomot" ale lui Iliescu/Ceausescu de cealalta parte.
stateam intins pe un beton rece si ascultam colinde cu un acompaniament din ce in ce mai rar si mai fals al unor arme indepartate. incepeam sa cred ca ajung viu acasa... si s-a facut dimineata. era Craciunul. amicul meu Nicu Rosu si cu mine ne-am urat sa ajungem acasa teferi si sa ne facem crita ca sa dormim cateva saptamani fara intrerupere. nu dormisem de exact 4 zile si patru nopti. mi-am spus ca mitraliera mea trebuia sa se odihneasca si ne-am indreptat spre parterul cladirii radioului pt a preda armele. am iesit in strada si am plecat spre casa. aveam in buzunar un glont cam turtit care m-a evitat cu doar doua palme si ii eram recunoscator pentru asta. am si acum acel glont destinat mie. drumul spre casa a fost incarcat de peripetii... prea multi care baricadau drumul degeaba, prea multi care se ridicasera ca baba dupa ce razboiul se terminase. mi s-a facut mila de ei. odata ajuns acasa m-am schimbat de haine si am plecat la serviciul meu la I.D.E.B. pe bulevardul 1 Mai. Directorul, un tip pe nume Mazilu, s-a bucurat sa gaseasca intariri in mine si Nicu, doi "revolutionari trecuti deja prin foc". ne-a procurat arme si iar ne-am gasit intr-o ipostaza de care tare mult am fi vrut sa ne scuturam... cea de soldat. am intrat din nou in rol si am inceput sa veghez, veghe transformata intr-un somn de cateva ore. cand m-am trezit am sarit ca ars si cu mana pe pistolul mitraliera. atunci il visasem pe soldatul impuscat in abdomen in cladirea radio. tremuram si imi era foame, aveam totul ravasit in minte, mi se derulau imagini cu impuscaturi si cu sange pe asfalt... mi-a fost rau si am vomitat afara un stomac gol de cateva zile.
seara Craciunului 1989
patrulam prin cladirea I.D.E.B.-ului cu trupul tremurand de frig si de oboseala. directorul Mazilu m-a chemat in birou si mi-a oferit ceva de baut. era ceva tare si a fost binevenita licoarea. am mancat ceva si mi-am vazut de drum. era destula liniste dar institutia a fost sunata si amenintata. mi-am spus ca iar incepe si scrutam totul de la fiecare geam al cladirii. cu mici pauze pentru cate 2 ore de somn am prins si ziua de 31 decembrie 1989.
la subsol am imobilizat un ins care avea la el doar chibrit dar avea doua perechi de pantaloni de culori diferite pe el si o canadiana cu doua fete de culori diferite.
l-am imobilizat si legat pe un scaun. la intrebarile noastre a raspuns doar ca el "lupta pentru Ceausescu". plangea si mi s-a facut mila de el... razboiul era doar pe sfarsite. l-am dus la circa de politie de pe 1 Mai si l-am predat.
era ora 10.30 in ultima zi a acelui an de rascruce pentru noi romanii.
afara era frig dar oamenii alergau parca sa se pregateasca pentru cel mai nesperat revelion si pentru intampinarea unui an care trebuia sa insemne pentru noi sfarsitul unei lumi proaste si inceputul unei lumi noi si plina de sperante.
mi-am dat seama ca plangeam. oamenii cumparau cafea, cafea naturala... eu priveam totul ca si cum lumea de povesti abia se deschidea in fata mea.
plangeam incet si incepeam abia acum sa inteleg prin ce trecusem.
in curtea I.D.E.B. s-a auzit o impuscatura si am fost chemat de urgenta sa "apar" o mare de oameni... le-am spus ca "l-am vazut de unde tragea" si dupa cateva clipe am tras spre locul respectiv dar m-am asigurat ca am tras in aer. asa i-am facut sa creada ca l-am lovit si ca nu mai sunt in pericol.
m-am retras singur intr-o camera si m-am ghemuit pe parchet. imi era pentru prima data frica, o frica mai mare pentru ce avea sa vina decat pentru ceea ce a fost.
Revelion 1989-1990
se apropia seara care avea sa desparta "epoca de aur", o epoca a prostiei si lasitatii, o epoca a mizeriei si fricii de o epoca noua in care 22.000.000 de romani isi puneau speranta, unii sperand ca ar putea scapa de mizerie, altii sperand in libertatea de a se manifesta si a gandi, altii sperand ca insfarsit isi scot la iveala averile facute furand pentru a se autointitula "bogatasii Romaniei si pentru a acapara cat mai mult din aceasta tara deja faramitata, deja aflata la centrul terenului intre est si vest.
pe bulevardul 1 mai era liniste. nu se mai tragea. oamenii petreceau parca in salbaticie ultimele clipe ale unui sfarsit de an rosu dar de data asta nu din cauza steagurilor.
eram la post. obosit, cu o barba cat a unui Robinson, cu trupul murdar, cu mintea ratacind dar cu ochii prea vii pentru nesomnul zilelor de atunci.
la intrarea in noul an ma rugam catre un Dumnezeu in care imi pusesem toata increderea si speranta.
nu au mai fost evenimente pana pe data de 1 ianuarie 1990, data sfanta a romanilor, data cand la orele diminetii am sunat la circa de "militie" din 1 mai si am intrebat de individul pe care eu l-am predat... raspunsul a fost ca la ei "nu a fost predat nici-un terorist" !!!
am inceput sa am banuielile mele si ele s-au confirmat pana la plecarea mea din tara.
pe trei ianuarie m-am intors acasa si am cazut intr-un somn lung in care traiam cosmar dupa cosmar.
Dumnezeu sa apere Romania pentru ca proprii ei cetateni nu sunt in stare sa o faca !
Stelian Maria

Dragos Mihai Dragomirescu

Mijesti ochii..Si prin fanta lor ingusta,aceiasi pereti reci vopsiti in culori calde,iti striga numele,de parca ar mai fi cineva cu tine in camera..Si ti se insinueaza portocaliul lor de var in ochi,ca un film derulindu-se cu viteza prea mare…Nefireasca…Ai vrea sa iti arunci din pat,trupul,dar..la ce bun…Aceeasi rutina…Aceeasi singuratate..Doar sunetele se tin scai de urechile tale..Sunete amestecate…Voci..Muzica..Vocea!..Si te afli deodata in plina disputa intre tine si vocea Ei…
Buna dimineata!..iti spun peretii peste toate astea si …nu mai stii unde incepe fictiunea si unde se sfirseste realitatea…Ai crede ca dormi si in visul tau,iti mijesti ochii..Dar nu dormi…Nici in vise nu mai este loc de somn…
Si vrei sa iti tirasti masinaria numita trup,catre locuri cunoscute…Dar,cineva a puslacate pe toate usile si,nu ai decit un decor in care sa te invirti turbat..recunoscind locurile unde ai fost chiar si ieri…Dar de ieri pina azi e cale lunga si,nici somnul nu iti mai este prieten si..da..nu mai vrei sa dormi…si da…nu mai stii de fapt daca dormi sau nu…Lumea vazuta prin apa…Se misca incet,sau prea repede..Vocile difuze,nu pot sa acopere argumentele tale si ale Ei…Culorile sint,dar violetul peste verde face maselele sa se stringa…portocaliul a devenit cea mai rece culoare din lume….Undeva ,afara,lumea se iteste la tine prin ochiul de geam…Si mai zaresti copaci printre gunoaie…Si parca te vezi pe tine inchis intre zidurile goale ale camerei unde ai fost cindva intreg….
Buna dimineata!..iti spui tie si nu mai vrei sa stii daca dormi sau daca nu…Din neant vocile iti repeta obsesiv trecutul sau posibilul viitor…
“Si sta singura si plange,nimic din ce-i pe lume n-o mai poate atinge
Nimic n-o sa mai fie cum a fost ,nimic din ce-o sa fie n-are rost
La cuvintele lui ,te iubesc,sa stii,le-ar da un raspuns,dar nu mai are cui.”
DragosDM

Dragos Mihai Dragomirescu

Pe strada doar ciini imi mai urmaresc mersul pasilor pe drumul pustiu…Ar latra,dar nici macar de asta nu mai sint demn,in tristetea mea…Imi tirasc corpul care ma doare,intr-o lume pe care nu o mai inteleg fara tine..Inima mea imi bate pustiu,facind concurenta ceasului din turn,care bate sec,anuntind lumea ca inca o zi se termina…Mai trec umbre…Si ele incovoiate de prea putinul vietii..Ca si cum,noi toti trecatorii,am sti ca am fost inselati cind am ales sa venim in lumea asta..Decorul e perfect si totusi,actorii sint singuri…si chiar si cei care mai sint inca perechi,stiu ca poate miine,cind ceasul va bate iar,va fi poate pentru ultima oara in care urechile lor vor auzi cintecul acela funebru…
Pe strada aceasta pustie,blestem drumul care ma poarta in inchisoarea peretilor,unde tu nu esti…Si imi plescai limba cu care vreau sa curat peretii,de varul portocaliu…O culoare prea calda ,pentru frigul din suflet..
Ramin prizonier…si imi ghicesc copacii ce s-ar vedea prin geam,daca sunetul acela lugubru,nu mi-ar aminti,ca si miine e doar o alta zi in care tu nu imi esti…
Ramin paralizat,traind din amintirea chipului tau si inca parca imi mai esti aici..La mine…In mine..Cu mine…Si,da…Esti aici..in mine..cu mine..la mine…Eu nemaifiind eu,de cind am stiut dragostea de tine..Ramin paralizat si nu vreau sa ma mai trezeasca nimeni din somnul acesta de moarte…Si stiu..ca si atunci te-am iubit..Si stiu ca si acum te iubesc si…ce e mai trist,stiu ca si miine,cind ceasul acela va bate poate pentru ultima oara urechilor perechi,eu inca am sa te iubesc…Cu disperarea cu care vreau acasa,acolo unde tu imi esti…DragosDM.

Ispas Florin - Roxana..

-De ce vrei tu sa ma scoti acum in oras Roxana?
Mangaie parul blond carliontat al fetei si o saruta usor pe buze.
-Parca ai fulgi in loc de buze.
-Si ale tale parca sunt de zapada. De aia m-am indragostit de tine.
-Doar din cauza buzelor?
-Si a ochilor ca cerul.Parca ma vad in ei cand eram copil..
-Fugi de aici! ma vrajesti!
-Serios!
-De sa nu stam aici, te tin in brate, facem dragoste...
-Ii dam dragostei o pauza, pana la noapte. Vreau sa ma plimb putin pana la verisoara mea la caminul studentesc.Nu am mai vazut-o de ceva vreme.
-Dar dragoste , studentii au fost trimisi acasa. Caminul e gol.
-S-a mutat in gazda , trebuie sa mergem sa o vedem!
-Tu vezi ce e afara?
-Recunoaste ca ti-e frica!
-Mi-e frica. Recunosc! Aseara au murit oameni in oras. Nu vreau sa mori.Cum as putea trai fara tine?
-Nu se moare din atat. Hai sa mergem!Si apoi crezi ca as mai putea tine capul sus printre colege daca stau ascunsa?
Fata supla cu mijlocul ca spicul de grau sari vioaie din pat si se repezi la pufoaica atarnata in cui.
-Hai Andrei! Iasa soarele din nori.Salut soare! Te iubesc viata! Lasa frica si hai sa colindam orasul!
Fara chef Andrei se imbraca si porni pe strada alaturi de fata care continua sa cante si sa danseze.Se oprira la Opera pe trepte nu departe de trupele armatei care priveau absente la vanzoleala oamenilor. Un lent major striga printre dinti:
-Plecati acasa! De ce ma obligati sa va omor?
-Ati omorat copii ieri! Criminalilor! Voi sa plecati acasa!
Vuietul se amplifica si lumea se aduna tot mai multa pe trepte strigand in cor '' fara violenta'', libertate si lozinci impotriva conducerii.Undeva in dreapta se vedeau blindatele armatei aliniate si o femeie in varsta se ruga de militari:
-Mai copii! Mai copii, nu va omorati fratii! Vin sarbatorile si nu e bine sa curga sange! Aveti si voi frati!
Militarii se regrupara si lent majorul intra in mijlocul lor ridicand din umeri.Pe trepte se canta Desteapta-te Romane! iar steagul gaurit flutura pe deasupra tuturor.Ca la un semnal se auzira pocnete si cel cu steagul cazu printre randuri scapand tricolorul. Se intetira strigatele iar cativa copii fugira care incotro strigand, urland.Pe trepte mai erau intinse 6 persoane si o masina de salvare ridica trupurile. La coltul catedralei grupul se forma din nou si un baiat se ridica deasupra ca sa vada mai bine. Fu lovit direct in cap si se prabusi cu un icnet.Cei mai curajosi facura paravan in jurul ranitului dorind sa-l protejeze.
-Roxana hai sa plecam de aici!
-Sa plec de aici? Si sa ma ascund ? Si sa stau sub pat?
Se apleca langa baiatul lovit si ii puse mana la gat.
-Sa ma ajute cineva!
Patru baieti il ridicara pe cel impuscat iar un preot deschise usa catedralei.Momentul cand fu pus jos din capul lui se scurse o cantitate mare de sange.Pe pardoseala se forma o baltoaca rosie .
-Sa chemam o ambulanta!
-Parinte ieri ati lasat copii sa moara pe trepte! Va bate Dumnezeu!
Pe data de 17 cativa copii, tineri isi cautau refugiul in catedrala ca sa scape de carnagiu dar cineva le inchisese poarta lasandu-i sa moara cersind izbavire, cerand salvare.
Parintele ridica din umeri si isi feri privirea. Se uita la ranit si zise:
-Doar Dumnezeu il mai salveaza! E mort.
-Hai Roxana! Trebuie sa plecam!
Iesira prin ploaia de gloante , pe trepte zaceau tineri iar fumul invaluia ca un giulgiu cu miros de praf de pusca.Nu departe de catedrala militia facea arestari cu duiumul ba chiar in dreapta o femeie impusca in cap pe cei care-i prindea.Iadul era pe Pamant iar raiul devenise rosu, rosu ca sangele.
O apuca de mana si fugira prin parcul din imediata apropiere a catedralei. Un baiat imbracat intr-o haina albastra se taraia bolborosind niste cuvinte in timp ce lasa in urma lui o dara de sange.
-Dumnezeule mare!!!!!
-Unde ma tragi asa de mana? Ai innebunit de frica? Nu vezi tancurile? Te-a orbit lasitateaaa!!!
Se rupse de el si porni sa alerge in directia opusa impreuna cu un grup la fel de speriat.Andrei veni foarte repede si fu inghitit de grup tocmai cand intrau pe podul de peste Bega.Cei din fata isi stransera mainile caci la 50 de metri aveau scutieri.
-Suntem prinsi in capcana! striga cineva care o rupse la fuga bezmetic.
-Mergem catre ei! Sa le aratam ca nu ne este frica!
In mijlocul grupului, mama , tata si o fetita cu parul negru.Secunda urmatoare primul rand cazu iar tipetele si vaietele se intetira.Cei din spate venira gramada peste primii si Andrei aproape fu calcat in picioare. Ridica doar capul si apuca sa vada cum fetita statea langa mama ei cazuta cu fata in sus.Isi facu loc cu greu si o lua de jos spunandu-i:
-Trebuie sa traiesti! Trabuie sa traiesti si sa povestesti!Mama ta doarme.Tu trebuie sa traiesti!
Batura in retragere lasand in urma o gramada de oameni morti sau raniti.
-Esti bine Roxana? Esti bine?
Se uita la fata ei ravasita si realiza ca pierdu-se fetita.
-Sunt bine. Dumezeule! Ne omoara ca pe caini!Criminalii!
-Nu avem timp de lamentari! Au pornit catre noi!
Intr-adevar plutonul de scutieri pornise catre cei ramasi in viata facand arestari masive.
-Fugi! Fugi cat de tin picioarele! Fugi!
Peste tot se auzeau sirenele masinilor de salvare iar intunericul se lasa crud ca o prevestire.In dreptul Podului Decebal lumea statea adunata ca la circ si fata se strecura intre ei.
-Din dreapta nu se vede nimic. Am auzi motoare daca ar fi acolo. Sunt sigura.Daca stam uniti nu ne pot dobori.
-Roxana, presimt ca o sa iasa urat, hai acasa!
-Pleaca acasa! M-am saturat sa ma tragi dupa tine! Pleaca!
Vedeai oameni de toate varstele ,bunici cu copii, muncitori dar foarte putini studenti.Se aprinsera lumanari iar cineva rosti Tatal Nostru.Curand grupul deveni masiv si toti rosteau rugaminti tinandu-se de maini ba chiar ingenunchiara pe asfalt.De pe celelalte strazi veneau oameni care povesteau ce se intampla in oras:
-Mor cu gramada in Calea Lipovei, trec cu tancurile peste ei dar nimeni nu renunta. Am auzit ca au tras si din masinile de salvare. Sunt sute de morti acolo.
-Si in piata 700 au omorat oameni! Canaliile! Umbla vorba ca ea vrea sa ne bombardeze.

La ora 18 grupul se incolona spre Calea Girocului iar din intuneric gloantele ii lovira in plin. Cei care reuseau sa scape ajungeau fie in duba fie sub senile.
-Nu vreau sa mori aici!
Fata se arcui pe spate si cazu moale in bratele lui Andrei.
-Roxana? Roxana? Roxana nu e o gluma!Nu e o gluma auzi?
Se uita la chipul ei si-i mangaie fata cerand indurare.Lumea alerga disperata iar din loc in loc se prabusea cate unul la marginea trotuarului. Fugi ca un nebun si se puse in fata unei dacii rosii:
-Te rog! logodnica mea e ranita!
-Sa nu-mi patati husele! Va pun sa platiti!
-Condu! Condu lua-te-ar dracu cu husele tale!

Masina gonea pe strada plina de fum, oameni loviti, in urletele salvarilor si a masinilor de militie.Un razboi la scara mai mica sau un film prost cu mult sange.
Holul judeteanului gemea de oameni care se gaseau intinsi pe culoare asteptand izbavirea.Doctorul Murgan se ivi din sala de operatie plin de sange:
-Ce dracu? Sunt o gramada facuti ciur! Nici n-am ce carpi din ei.Mai umbla si niste tipi dubiosi pe aici.
-Domnule doctor? Logodnica mea..
Doctorul se uita cu mila la corpul intins pe targa:
-Cata pierdere. Du-te acasa tinere! Nu mai am ce face pt ea.Las-o aici si du-te acasa! Sunteti casatoriti?
-Urma sa ne casatorim.
Doctorul dadu din cap a resemnare si il conduse pana la lift.
-Fii tare!.Poate Dumnezeu a vrut asa. Fi! tare!
Ajunse acasa tarziu si cazu langa ursuletul de plus cumparat pe sub mana, cu lacrimile curgand siroaie.
-Mama Ioana? A murit Roxana.A murit Roxana...
Urma apoi un moment in care sparse aproape toate farfuriile din bucatarie si se taie in cioburi.Fara haina pleca de nebun pe strada cautand moartea ca pe o izbavire.Spre dimineata fu arestat in dreptul Caii Aradului in timp ce incerca sa duca un tanar lovit la o masina de salvare.
Lua o mama de bataie apoi cineva-l arunca intr-o celula in care se gaseau inca 15 oameni. Murdari, loviti, speriati, plini de sange.
-Bine ai venit! Cum e afara?
-Rau. Mor oameni nevinovati.Trag aia ca la nunta.
-Macar daca am prinde ziua libertatii...
-O prindem.Daca incepe capitala iesim pe poarta, daca nu iesim catre zidul de executie.

Dupa 6zile..Acasa.
-Am fost azi dimineata la spital dar nu am putut vorbi cu nimeni.Habar n-au ce s-a intamplat cu ea.Ma duc pe la politie.
Orasul era schimbat iar in centru tinerii dansau lambada fericiti.In punctele fierbinti puteai vedea cate o mama plangand ingenunchiata pe asfalt cerand un adevar care nu avea sa mai vina.Fete cu varste de pana la 25 de ani imparteau ceaiuri soldatilor de pe TAB-uri.
-A plecat de acasa sa castige libertate. A primit gloante. Cine imi spune unde-l gasesc? A zis ca el nu poate sa se ascunda, ca trebuie sa lupte.Acu ce sprijin mai am eu la batranete?
La politie..
-Caut si eu o fata impuscata pe 18. Aveti o lista cu cei morti?
-Du-te ba dracu de aci! Ce ma doare pe mine de boarfa ta? Io am scos-o in strada? Putea sa stea putoarea acasa si gata!
-Nu tie rusine domnule?
-Cum sa-i fie rusine daca el ne-a anchetat in data de 17?
Era mereu cu bataia pe noi. Si vrei sa-i fie rusine?
Din nou la spitalul judetean.
O asistenta il trase intr-un vestiar:
-Nu o mai cautati. Au luat-o in noaptea de 18 si au dus-o la Bucuresti. In plus, toti care veneau erau triati si nu mai intrau in operatie. Cred ca-i omorau jos la morga. Toate fisele medicale au fost distruse , ca sa nu ramana nimic!.
-Si doctorii care i-au operat?
-Le e frica sa vorbeasca.Nici eu n-ar trebui dar mi-e mila de dvs ca va vad tanar .Ce sa zic?
Parasi spitalul si se plimba cu tramvaiul vreme de jumate de ora. Nu-i venea sa mearga acasa. Nu avea la ce si la cine sa mearga acasa.Auzi in tramvai vorbind doua batrane ca s-a descoperit o groapa comuna la marginea orasului.Isi zise ca macar o inmormantare sa-i faca daca in viata nu era.Macar atat.
Un excavator sapa de zor si lumea se invartea iritata in jurul lui certandu-l pe muncitor.Intr-adevar cativa descoperira ceva dar era prea putin.
-Mergem la Bucuresti , la crematoriu Cenusa, acolo sunt copii nostri!
Se departa de lume si isi lipi capul de zidul unei case ca sa se racoreasca putin.Pana la urma se hotara.
Trebuie sa plec de aici din tara! Cat mai repede posibil!

Text scris in 2002, sa scuzati lipsa diacriticelor si a grabei..

Gavril Cati - Timpul

"Dupa un anumit timp, omul invata sa perceapa diferenta subtila intre a sustine o mina si a inlantui un suflet si invata ca a avea pe cineva alaturi nu e sinonim cu starea de siguranta, si asa omul incepe sa invete…ca saruturile nu sint contracte si cadourile nu sint promisiuni, si asa omul incepe sa-si acccepte caderile cu capul sus si ochii larg deschisi, si invata sa-si construiasca toate drumurile bazate in astazi si acum, pentru ca terenul lui “mîine” este prea nesigur pentru a face planuri…si viitorul are mereu o multime de variante care se opresc insa la jumatatea drumului.
Si dupa un timp, omul invata ca daca e prea mult, pina si caldura cea datatoare de viata a soarelui arde si calcineaza.Asa ca incepe sa-si planteze propria gradina si-si impodobeste propriul suflet,in loc sa mai astepte ca altcineva sa-i aduca flori, si invata ca intr-adevar poate suporta, ca intr-adevar are forta,ca intr-adevar e valoros, si omul invata, si invata…si cu fiecare zi invata.
Cu timpul inveti ca a sta alaturi de cineva pentru ca iti ofera un viitor bun inseamna ca mai devreme sau mai tirziu vei vrea sa te intorci la trecut.Cu timpul intelegi ca doar cel care e capabil sa te iubeasca cu defectele tale, fara a pretinde sa te schimbe iti poate aduce toata fericirea pe care ti-o doresti.Iti dai seama cu timpul ca daca esti alaturi de aceasta persoana doar pentru a-ti intovarasi singuratatea,in mod inevorabil vei ajunge sa nu mai vrei sa o vezi.Ajungi cu timpul sa intelegi ca adevaratii prieteni sint numarati, si ca cel care nu lupta pentru ei, mai devreme sau mai tirziu se va vedea inconjurat doar de false prietenii.
Cu timpul inveti ca vorbele spuse intr-un moment de mîine pot continua tot restul vietii sa faca rau celui ranit.Cu timpul inveti ca a scuza e ceva ce poate face oricine, dar ca ierta, asta doar sufletele cu adevarat mari o pot face.Cu timpul intelegi ca daca ai ranit grav un prieten, e foarte probabil ca niciodata prietenia lui nu va mai fi la aceeasi intensitate.Cu timpul iti dai seama ca desi poti fi fericit cu prietenii tai, intr-o bunzi zi vei plinge dupa cei pe care i-ai lasat sa plece. Cu timpul iti dai seama ca fiecare experienta traita alaturi de fiecare fiinta nu se va mai repeta niciodata. Cu timpul iti dai seama ca cel care umileste sau dispretuieste o fiinta umana, mai devreme sau mai tirziu va suferi aceleasi umilinte si dispret,dar multiplicate,ridicate la patrat.
Cu timpul inveti ca, grabind sau fortind lucrurile sa se petreaca, asta va determina ca, in final, ele nu vor mai fi asa cum sperai.Cu timpul iti dai seama ca, in realitate, cel mai bine nu era viitorul, ci momentul pe care-l traiai exact in acel moment. Cu timpul vei vedea ca, desi te simti fericit cu cei care-ti sint imprejur, iti vor lipsi teribil cei care mai ieri erau cu tine si acum s-au dus si nu mai sint…Cu timpul vei invata ca incercind sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie,sa spui ca vrei sa fii prieten, dinaintea unui mormint, nu mai are nici un sens…
…dar, din pacate, se invata doar cu timpul..."

Gavril Cati - Scriu

 

Scriu,imi privesc mana dreapta sau mana stanga scriind (ambidextru :)) ,si ma intreb: dar cand si cum voi putea sti ca intre atatea contradictorii sensuri, alegerea mea e perfecta?! Cand si cum va deveni imposibil halucinantul proces in care credinta de azi se va dovedi gresita maine? Giuseppe Verdi, convertit la batranete de un nou adevar artistic, ratacea pe strazi si cumpara pentru a le distruge, flasnetele cu melodiile lui mai vechi.Dar niciun gest nu este reversibil...
In spatele batranului maestru continua sa se fredoneze stupid "La donna e mobile".
Nu mi-e teama ca as fi in stare sa-l tradez pe Dumnezeu, mi-e teama ca as putea sluji un Dumnezeu care nu exista!!!!
Dar peste toate aceste indoieli si dureroase nesigurante, in crancena lupta de a descoperi si spune adevarul, scriu si nu-mi doresc decat sa nu trebuiasca niciodata sa ma intorc pentru a distruge vechile melodii.
SCRIU...

Stationarea interzisa

Gandurile mele tropaie pe meleaguri retezate de neguri dense, incercand sa se sprijine pe idei fixate in memorii nescrise inca.
Capituleaza in fata unor orizonturi parca verticalizate salbatic de ura.
Accept instincte primare in causul palmelor asudate de tortura lor si ma transform intr-un palid trandafir pe cosmarul din noptile de Sanziene.Astern in drumul ce-l strabat, fanul proaspat cosit din labirintul din care nu am stiut sa ies decat o singura data.
Gandurile mele danseaza in ritmul in care pamantul pulseaza sub pasii mei si stiu ca voi gasi usa pe care am intrat doar pentru a iesi spre norii care aduc ploaia.
Mi-au crescut aripi si zbor spre curcubeul din sufletul meu!
Trec dincolo, obosita de atata cautare a capatului de drum.
Citesc cuvintele scrise cu aburi de lumina:"Stationarea interzisa!"

Epigonul Rastalmacit - Numai tie

Te-am adulmecat inca din primara ,te priveam timid si imi era frica sa te ating . Doar in somn iti pipaiam trupul firav .Cata gratie ,ce perfectiune ,cinstind creatia! Apoi ,mai tarziu ,adolescent fiind ,te dramuiam suav sa-ti ascult pulsul .Cata unduire duioasa de soapte !Cum tresareai tu,uimita , la fiecare atingere a mea si cata senzatie de liniste imi daruiai cu invaluirea ta sonora ! Ma suportai , rabdatoare , si ma dojeneai ,eu te rasplateam , patimas , in serile brumarii, si ne faceam de cap. Ne pomeneam cu luna pe obrazul tau ,radiind tandru , si-mi doream sa suspend legile firii ! Intrai in cadenta ,armonizand tot mai profound cu instinctual meu primar . Si nu era nici urma de tacere discreta ! Ai fii fost in stare sa ma porti la infinit ,n-am avut curaj ! Pamanteanul din mine te-a tradat ! Incet ,incet nici nu ti-a mai dat importanta ,abandonandu-te intr-un gand efemer ascuns de privirile ardente ! 

Si daca eu mi-as mai dori sa vibram ca altadata , cum ai putea sa-mi ierti pacatele tineretii ? Numai tu sti ,dulcea mea , chitara mea ,geneza dragostei mele !

Numai tie ,numai tie ,
Cum te-ai daruit ,tu , mie !!