Gânduri de Boris Ioachim

Cu insistenţă, ziua, mă-ntreabă de mi-e dragă –
Degeaba-mi frământ mintea, nu ştiu ce să-i răspund…
Căci sufletu-mi nu ştie, de silă să se dreagă,

Când tot mai greu păşeşte pe-al vieţii aspru prund.

Cam ce-aş putea, eu, zilei, cam ce-aş putea să-i spun,
Acum, când circul vieţii, aproape-i de apus?
Că nu găsesc în traiu-mi nimic duios şi bun?!
Mai bine tac - căci, nu ştiu, dacă-i ceva de spus.

Mă tot gândesc, adesea, că-i timpul să fac loc
Acestor generaţii, ce se ivesc, la rând,
Să ducă, mai departe, al lumii nenoroc –
Purtat ca o făclie, de veacuri, viu arzând…

Dar, poate, cei din urmă, aceia care vin,
Schimba-vor mersul lumii şi îl vor face drept –
Să nu mai guste nimeni din silă şi venin…
Eu, sigur, să văd asta – răbdare n-am, s-aştept.

De visele ţi-s bune, dar nu le-ai împlinit,
Din lene, neputinţă – sau nu ştiu ce motiv –
Se cheamă că degeaba sub soare te-ai ivit,
Doară ca să faci umbră – pân’ la al vieţii tiv.

…Nu, ziuă, nu-mi eşti dragă (asta în gând răspund!)
Căci tot mai greu, cu tine, puterile-mi încerc;
Păşind, lipsit de vlagă, pe-al vieţii aspru prund –
Descoperind, cu groază, că mă învârt în cerc…