NON NOBIS, DOMINE! de Patricia Serbanescu

Non nobis, sed nomini tuo da gloriam!

Asa spuneau cei care-si salvau onorarea, dispărând…
Închid ochii străbătând într-o clipită pământul şi marea, căutând dorurile risipite de alizee... Ajung pe pământul făgăduinţei u...nde miresmele anotimpurilor înlocuiesc pentru o clipă dorinţele pierdute...
Toate sunt trecătoare, ţintind doar clipa prezentă, ce-ncântă ochii şi sufletul într-un timp... déjà trecut.
Acest timp zădărniceşte lucrările, dându-ne impresia că ceva rar se va ivi pe cerul fiecăruia… himere!
Ne afundăm gândurile în dorinţe trecătoare… care dacă n-ar fi pe cerul nostru, nu am avea pentru ce trăi.
Un rost repetat, evaluat incorect, într-un timp expirat în fiecare clipă…
Dar cand iubim, aceasta iubire nemasurată se revarsă în noi, luminându-ne fiecare celula a fiinţei, inundându-ne universul launtric cu acele mesaje tainice provenite de la Creator... atunci, nu ne mai simţim singuri...
Să te pierzi zâmbind... este o sfidare adresată timpului.
Să păstrezi plăcerea adolescentină de a trăi în condiţii spectaculoase, sfidând pieirea, este un dar transcendent.
Între individul impozant care se complace în trecerea anodină prin vremuri şi inadaptabilul optimist, l-aş alege pe ultimul.
Să iubeşti... un Adagio de Aranjuez...

22.01.2013

Mi-aduc aminte...odată, undeva în România de Renate Müller

Să ştiţi că îl iubesc pe Eminescu! Îl iubesc dintodeauna! Mi-amintesc să fi avut vreo 10-11 ani, aveam doi băieţi vecini (români) ce mergeau la liceu, la Timişoara. Stăteam în şanţul străzii, sau la poartă pe-o băncuţă unde citeam şi recitam poeziile lui. Cei doi liceeni, fraţi, discutau poezia, o analizau, mai ştiu şi eu ce vorbeau, în orice caz stăteam gură cască la ei, îi admiram, îmi plăcea să-i ascult deşi nu înţelegeam mai nimic. Cu mult drag mi-aduc aminte de acele timpuri din tinereţe. Am avut o copilărie frumoasă, mă jucam pe străzi, mergeam pe pajişti. Spălam în pârâiaşe mărgele de sticlă colorate, furate din abajurul lămpii, din camera bunicii, şi-mi făceam lănţişoare frumoase, pe care le purtam apoi la gât. Bunica mă certa de fiecare dată … mie nici că-mi păsa ! Abea când am fost mare mi-am dat seama, ce minunăţie am stricat, de câte ori vedeam abajurul zdrenţuit. Am trăit o libertate pe care copii noştri nu o mai cunosc, aici prin oraşe. Îmi plăcea mirosul frunzelor de mentă, strivite între degete, sau a frunzelor de nuc. Îmi amintesc aroma teilor din jurul bisericii, nici nu mai ştiu câte ore am petrecut în serile de vară acolo, cu prietenele, pe băncile sub tei. Am copilărit într-o comună aproape de Mureş şi în vacanţele mari mergeam singure, două trei fete, pe jos, sau cu bicicletele, la baie. Pe drumul lung până acolo ne povesteam istorioare adevărate sau inventate şi pline de mister. Parcă mai simt şi-acum soarele fierbinte pe piele şi praful moale prin care umblam desculţe…

Mamaie Maria de Cristina Maroiu

(în amintirea celei care mi-a fost îngerul copilăriei)

Între mine şi cer a rămas doar umbra subţire a geamului. Îi cânt în şoaptă cântecul 
cu care în alt secol, parcă, mă adormea bunica…dar fiecare vers se transformă în cercuri stranii, îngheţate, efemere…
Amintirile se derulează cu repeziciune pe translucidul ferestrei… Am iubit-o pe bunica, deşi nici măcar nu era bunica mea. Aşa îmi plăcea să-i spun; era de fapt, mătuşa mamei mele. 
Ea a avut grijă de primii ani ai copilăriei mele, ea, Mamaie Maria!
Bunica mea adevărată, Anica, mama mamei mele, locuia departe, la Iasi şi cred că am văzut-o de trei ori, în toată viaţa…Mi-ar fi plăcut să o cunosc mai mult, fiindcă era o femeie înţeleaptă, plină de viaţă şi foarte haioasă…totdeauna cu zâmbetul pe buze, chiar şi în cele mai vitrege situaţii! O visez uneori, o văd la fel cum mi-o închipuiam în visele mele de copil: mereu cu ochelarii pe nas, şi cu privirea iute, cu o snoavă scoasă parcă din buzunarul nelipsitului sorţ! Era imposibil să nu te molipseşti de râsul ei sănătos! Acum mă întreb, oare cum o fi făcut faţă cu şapte copii şi o casă grea pe umeri? 
Tataie era primarul satului, pleca dimineaţa şi venea seara, cu pălăria pe-o ureche. Ea ducea tot greul, dar îl ducea cu demnitate şi seninătate!
Pozele ei, câteva, spun alt adevăr decât cel al inimii mele! Eu o vedeam trupeşă (ea era puţină la trup şi nu prea înaltă), probabil imaginaţia mea de copil avea tendinţa să hiperbolizeze, din dorinţa unui model de referinţă…Dar era departe, cum departe erau şi bunicii din partea tatălui!
Părinţii mei lucrau zi de zi, construind viitorul socialist, şi pentru că au refuzat să mă “instituţionalizeze”, au hotărât să-mi mute domiciliul, aproape de tot, în Eforie, la Mamaie Maria. 
Mamaie Maria…doamna copilăriei mele! Îmi lipseşte atât de mult femeia aceea cu ochi albaştri şi păr lung, alb, împletit la spate într-un coc artistic, rusesc! Fusese o femeie frumoasă la viaţa ei, era cultă şi iubită în comunitate.
Cea mai grozavă colivă ea o făcea! Cei mai gustoşi cozonaci şi cei mai crescuţi colaci ai ei erau! Doftoroaie şefă, devenise expertă în licori şi loţiuni de plante, şi pentru multe cred că ar fi trebuit să i se acorde brevet! Iubea să facă tot felul de combinaţii şi unguente, mai ales că suferea cumplit din cauza reumatismului…
Iar eu eram fascinată de mâinile ei transparent de albe, muncite, dar fără pete de bătrâneţe, cu verigheta de aur încrustată pe inelar. (nu mai ţin minte dacă atunci când a murit a reuşit careva să i-o dea jos).
Avea glasul cât un fir de aţă, însă melodios şi clar; în fiecare seara îmi cânta despre sfinţii din icoane, despre mările îndepărtate, unde locuiau eroii fantastici din basme…Îmi povestea mereu, cu încăpăţânarea bătrânilor care nu vor să uite, despre viaţa ei de dinainte, sau despre bunicul care a iubit-o mult, deşi în ultima perioadă a vieţii lui se transformase într-un tiran gelos. În nopţile reci de iarnă, mă lua la pieptul ei, îmi săruta creştetul, şi astfel îmbrăţişate, stăteam de veghe în semi-întuneric, ascultând radio Europa Liberă, cu pături puse în geam şi cu lampa mică, să nu ne audă, să nu ne vadă vecinii!
Îmi amintesc foarte clar: aveam doar trei-patru ani, dar mă trezea de la cinci dimineaţa, ca să stăm la coada, la lapte sau iaurt. Nu mai percepeam frigul, mă bucuram că fac parte din acea “coadă”, ca şi cum ar fi fost cine ştie ce frăţie secretă! 
Ca să ajungem la Complex, trebuia să traversăm parcul, şi asta era pentru mine plăcerea supremă! Iubeam atunci la fel cum iubesc şi astăzi parcul acela cochet, în care pierdeam cu alţi copii şirul orelor…Dintre castanii maiestuoşi se ridica impunător statuia lui Ioan Movilă, ctitorul localităţii. Mă mai opresc uneori în faţa statuii lui, cu acelaşi respect şi cu o sclipire de regret în priviri. O văd şi revăd prin ea copilăria mea, lipsită de griji, fericirea unor vremuri care s-au dus şi nu se vor mai întoarce vreodată! 
Am trăit toate acestea, cu inocenţa primilor ani de viaţa! Acum şi eu povestesc despre acele zile, cu revelaţia celui ce şi-a amintit dintr-o dată cine este cu adevărat! Aşa este, eu sunt Reginuca! 
Puştoaica oacheşă, cu păr de mătase împletit în cozi care îmi măturau spatele, eu eram Reginuca, copilul care spunea Crezul în biserică la un loc cu oamenii mari… 
Pătrund mai adânc în scrinul cu amintiri şi regăsesc pisicile…multe pisici! Primăvara era o explozie de miaunături, pe toate tonurile, de toate mărimile şi culorile, pe alese! Mâţele acelea şmechere obişnuiau să fete, culmea, în camera noastră “de vară”. Mie îmi plăcea, că aveam cu cine să mă joc! Mamaie Maria, în schimb, îşi rotea ochii a lehamite:”hmmm…altă generaţie de “marinari”, dacă n-oi găsi cui să-i dau”! Dar asta nu se întâmpla niciodată, pentru că era miloasă şi le iubea. Şi apoi…erau prea multe restaurante în jur, ca să moară de foame armata pisicească! 
Revăd cu drag leandrii şi dafinii, multe flori, mai ales muşcatele, înşirate artistic afară, pe suporţii de fier, vopsiţi în verde. Vara aveam chiriaşi, mă ţineam după ei la plajă, cu neastâmpărul unui copil curios, gălăgios şi absolut normal… Era culmea cum mă apuca pofta de joacă tocmai la orele nepotrivite! Mamaie mă oprea din cântat şi sărit, categorică: “ssstttt…ai grijă, nu-i trezi pe băieţii ăia, că dorm, aseară au venit târziu”!
Casa unde locuia era dată de la Stat, fiindcă pe a ei o luase focul într-un Ajun fatidic de Crăciun. Se jucaseră nişte copii cu artificiile, şi i-au dat foc, din greşeală. A ars până la temelii! În urma incendiului a rămas doar gardul ce străjuia un teren fertil, cu smochini şi un nuc mare, la poartă. 
“La curte”, cum îmi plăcea să spun, mergeam primăvara să ardem gunoaiele şi să plantăm ceapă şi roşii. Într-o grămadă de lemne, uitată de timp, îşi făcuse culcuşul o familie de arici, pe care îi necăjeam, bătând în table, aşa cum vasuzem eu la Cinema, în filmele cu indieni!
În curte era o fântână secată, numai bună de ţinut merindele. Mamaie Maria îmi pregătea mereu şarlotă de ciocolată, dar nu din aceasta de comerţ, fadă, ci făcută de ea, cu pricepere şi cu mult zahăr, ca pentru nepoţica ei dragă! O păstra într-un recipient de aluminiu, care mai există şi astăzi…
De fiecare dată, când descuia poarta a ceea ce fusese altădată căminul ei, o podideau lacrimile, şi plângea “ cu vorbe”, săpând grădina aceea frumoasă, şi aşteptând, an după an, puţinul rod pe care i-l oferea. În noaptea în care a ars casa, a reuşit să scape doar ea cu bunicul Lazar, şi cu doi pisoi, în braţe. Aşa îmi amintesc că îmi spunea. 
Comuniştii le-au repartizat două camere într-o casă cu încăperi înalte , care fusese cândva un conac. Acum era împărţită la trei familii, şi fiecare îşi construise (care cum putea) câte o dependinţă în plus, în cutia de chibrituri numită curte… 
Casa aceasta nouă era amplasată între hoteluri, ca un punct strategic de repaus, visări şi idile pentru polonezii sau bucureştenii veniţi la Eforie pentru nămol şi odihnă. Frântura de curte şi cele două camere sclipeau de curăţenie, iar Mamaie Maria, deşi beteagă de şolduri, avea grijă să fie totdeauna la concurenţă cu alte vecine care închiriau…Pe mica sobă cu plită fierbea aproape în permanenţă o combinaţie de apă şi săpun, sapunată, menită să cureţe orice pată sau păcat de pe aşternuturile pe care dormeau turiştii. 
Când le întindea în soare, străluceau precum colile de hârtie albe şi goale! Mai, mai că îmi venea să joc x şi zero pe ele! Mă oprea doar gândul la bătaia straşnică pe care aş fi încasat-o după…
Vara era anotimpul meu de suflet: veneam doar la masă, în restul timpului eram nelipsită de la plajă ziua, sau de la recitalurile artiştilor, seara. Astfel am avut privilegiul să cunosc nume mari ale scenei; ţin minte că într-o seară am smuls toate panseluţele şi trandafirii din rondul unui hotel, ca să le duc Marinei Scupra şi lui George Nicolescu…
Iubeam vara, guvidele prăjit, Pepsi Cola, care se vindea la colţ, “pe sub mână”, şi mirosul de supă dreasă cu Vegeta, adusă de “afară” şi cumpărată cu mari sacrificii de la turistele venite la balneo. Nu ştiu dacă îşi mai aminteşte cineva de ceasul mare, în formă de tigaie, de la “nămol”…dar eu sigur nu l-am uitat!
În afara sezonului era plictiseală, şi un fum greu, de frunze arse răzbătea din toate curţile. 
Eforie Sud pare a fi amplasată în mijlocul unei păduri de plopi, deşi plopii sunt cei care au invadat mica staţiune de vară. În fiecare toamnă, oamenii strângeau frunzele în mici grămăjoare şi le dădeau foc. Rugi fumegande se ridicau triumfător la fiecare poartă de gospodar. Mirosea a murături şi zacuscă, a peşte marinat şi, de cele mai multe ori, a alge şi scoici putrezite.
Iarna se mai auzeau doar câinii, ciorile, vrăbiile şi pescăruşii, chiriaşii permanenţi ai localităţii dintre plopi.. Şi marea, marea mea dragă, urlându-şi despletită singurătatea. (“cere carne de om”, spunea bunica…şi avea dreptate, la câteva zile auzeam de un pescar dispărut în vâltorile ei! Îl scoteau valurile a doua sau a treia zi la mal , laolaltă cu resturi de la navele scufundate în larg. Marea mea avea grijă să nu-şi dezmintă nicidecum renumele de mare Neagră) .
Era atât de linişte câteodată în umilul orăşel de provincie, încât, dacă ieşeai afară, în pragul casei, puteai auzi vapoarele, departe, cum trag din greu după ele povara de grâne sau petrol, pe care, din prisosinţă, România îl exporta in acele vremuri! 
Anii au trecut…ai mei s-au mutat în altă regiune a ţării iar pe Mamaie Maria o mai vedeam acum doar în vacantele de vară, atunci când reuşea bietul tata să mai rupă câte o sută de lei, pentru drum…În rest, o auzeam la telefon, şi, din când în când, ne scria. Se pare că îi lipseam la fel de mult cum îmi lipsea şi ea mie!
Am văzut-o ultima dată în ’98, cu o zi înainte să moară…parcă mă aştepta! Cu un an şi jumătate în urmă avusese un atac cerebral şi acum era imobilizată în acelaşi pat în care îmi depăna poveştile cu zâne şi prinţi! Am condus-o pe ultimul drum, simţind că a murit o dată cu ea şi copilăria mea…Tot atunci am văzut-o pentru ultima dată şi pe bunica Anica, mama mamei mele. Peste zece ani o pierdeam şi pe dânsa! 
Cine să-mi mai împletească părul lung şi des, cine să mă mai mângâie cu duioşie, cine să mă mai iubească aşa cum numai ea ştia? Cine să mă mai alinte “ Reginuca”?
Au mai trecut nişte ani, lungi şi nu întotdeauna uşori. Viaţa m-a purtat pe aripile ei iar zborul nu a fost lin, ca al unui pescăruş! 
Părul nu-mi mai este des şi lung, prins în codiţe…am albit de la griji, lacrimi şi nopţi nedormite. Multe întâmplări nefericite mi-au încercănat ochii: am învăţat să plâng “fără vorbe”, doar în şoapta sufletului, copilul care mi-a murit la naştere, ca şi celelalte vitregii care au urmat după...
Dar am învăţat, de asemenea, să râd cu inima, fericită, alături de Mario, iubitul meu copil, să mă bucur de bucuria lui şi să copilăresc încă o dată, alături de el! Nu este întotdeauna uşor, dar este frumos, şi nu aş da zilele acestea pentru nici o avere din univers! 
Acum altcineva îmi spune “Reginuca”, şi o spune cu dragoste adevărată! Eu îi răspund cu aceeaşi dragoste:” Omul meu bun cu ochi blânzi”…
S-a închis un cerc. Îl simt complet, fără efemeritatea florilor de gheaţă! Iar “povestea continuă”, cum spune băieţelul meu: pot doar să sper că vor fi multe file de dat din Cartea Vieţii, că voi avea şi eu şansa de a deveni Bunica sau Mamaie pentru nepoţeii mei, câţi vor veni pe lume! Că mă vor căuta cu drag în aducerile lor aminte, atunci când nu voi mai fi! 
Aseară scriam ceva, şi, dintr-o dată, privirea mi-a rămas pierdută pe geam…parcă am văzut-o pe Mamaie…era doar închipuirea mea, ori poate dorul de mare şi de casa în care am copilărit! Aş vrea să o revăd, aş vrea să-i pun o floare pe mormânt, s-o plâng “ cu vorbe”, aşa cum făcea ea! 
Poate la anul, îmi spun, şi închid sertarul cu amintiri... Dar nu voi şterge umbra de pe geamul care mi-a amintit de ea…o păstrez acolo, cuprinsă în taina acelei intimităţi de sticlă! 
Simţeam ieri că mă cuprinde un dor nebun, fără identitate…
Azi mă simt împăcată, pentru că m-am regăsit: sunt eu, Reginuca, nepoata Mariei None din Eforie Sud!

Şoaptele din ploi - de Danaela Daliela

Ploaia destramă seninul invelindu-mă în armonii.. Le las să curgă alene, alunecări de patimă. Ador să privesc seninul care-mi striveşte trupul în sărutul prelung cu care se strecoară în viul din sufletul meu.
Adorarea din mine cheamă freamătul nenăscut, cel de dincolo de stele. Fior de flacără rece e în adâncul picului pe ploaie. Gândul în care mă las cuprinsă deatâtea ori.
Palmele mele răstoarnă sărutul, mângâindu-ţi fruntea arsă de hoinare umbre. Limpezirea din azur transformă totul într-o tandră, veşnică mângâiere..........................

*** de Danaela Daliela

Un sunet straniu înfioară pădurea. Frunzele ascultă, iarba ridică tonuri de mlădieri, petalele răsfrâng arome vii. O lumină străvezie străbate aerul albastru ca al doru-rilor mele, sub sigiliul lunii. Apar mlădioşi, mişcându-­se ca o viziune a frumuseţii. El se apropie de mine privindu­-mă, străpungându-­mi sufletul cu o lumină blândă. Ea stă mai retrasă. Înţeleg că spaima de oameni încă există în amintirea ei. E sfioasă şi blândă ca o adiere. Dar temătoare, teamă pe care i­-o înţeleg prea bine. Pe care am trăit-­o de atâtea ori şi eu în apropierea oamenilor. Dar iubirea din ea este nemărginită.
Mă uit la ei, şi valuri de iubire îmi inundă sufletul. Se apropie uşor, uitându-­se în ochii mei. Un tremur mă cuprinde şi izbucnesc în plâns: „Iartă­-mă, minune! Iartă­-ne, Doamne pe noi, oamenii care au ucis iubirea, care i­-au îndepărtat şi pe Ei. Iartă-­mă, Iubire!”

Vine după-amiaza! de Costel Suditu

Am un vecin căruia îi place să taie lemne cu drujba, ceva de speriat! Începe cam la o oară după ce ajung acasă de la serviciu, în fiecare zi cu mici excepţii. Săraca drujbă!.. cam o oră jumătate se vaită. Când în sfârşit termină, se aud cu o rezonanţă şi mai mare câinii satului muşcând seara cu lătratul lor. Nu se auzeau mai înainte, probabil din cauza drujbei ori tocmai asta îi întărâtase.

Şi latră! Latră!.... Când la un moment dat se liniştesc, aşa, cam cât ar bea apă, se aude undeva aiurea un schelălăit anemic de javră stată în soare. Pe rând, încep toţi iarăşi.Of!.... Acum este timpul când alt vecin, iubitor acerb de muzică pe gustul lui- tocmai singurul segment care nu-mi place mie, manele,- îşi scoate boxele în faţa uşii. Se îngrămădesc literele să iasă de pe foaie! Doamne!! Şi tare şi urât!
Undeva în nord-vest, cineva are un păun, care tocmai acum îşi începe serenada. Cine ştie cât de frumos şi insistent cântă(?), mă înţelege. Aşa trec două trei ore din după amiaza mult aşteptată, sperând de fiecare dată să fie altfel. Sper degeaba. Tocmai când mă aşez la măsuţă afară cu o cană de ceai, caietul, pixul şi o scrumieră, începe câinele vecinului a lătra, parcă intenţionat. O pisică sare gardul, urcă într-un copac şi trece pe de-asupra lui privindu-l curioasă şi revoltată acompaniată de acelaşi schelălăit nesuferit şi foarte enervant.
Acum ies copii la joacă pe uliţă. Îmi iau cana, caietul şi pixul- scrumiera nu, că mai am una în casă- şi intru în cameră. Închid termopanele-nu sunt adeptul aerului condiţionat- , pun un mic ventilator cu ochii în tavan şi cu un prosop udat în apă rece stors bine, pus când pe faţă când pe spate, încerc să prind şi eu partea mea din după amiază. Dar ce?! Sună telefonul.
- Da!... săru’mâna tată! Acum?... bine! Hai că vin!
Şi aşa, n-am apucat să scriu o literă sau să beau o ţigară ori să fumez un ceai... pardon!... invers, şi şeful mă mai întreabă în fiecare dimineaţă bănuitor, de ce am ochii roşii? Trebuie să scriu ceva, altfel nu adorm.

Învinși de Nuța Istrate Gangan

Întotdeauna când eşti provocat la război, încearcă să te înarmezi cu armele inamicului tău, să foloseşti aceeaşi strategie şi aceeaşi gândire. Poate că el şi-a inventat şi metoda şi armele, dar fiind foarte ocupat să studieze armele şi metodele tale, îşi va lăsa unele puncte descoperite în planul personal. Marea victorie nu este decât suma unor mici victorii şi nimic nu este mai amar decât să pierzi înfrânt de propriile metode.
Pe propria mână.
Dar când ai realizat că ai câştigat o luptă pe care nu ai provocat-o, gustul victoriei este dulce amărui.
Până la urmă, nefiind nici învins şi nici învingător simţi că războaiele zadarnice nu-şi au rostul.
Nu-ţi asigură pacea interioară. Iar pacea exterioară este doar o expresie.
Esti un adevărat învingător atunci când esti mulțumit cu statutul de invins în fața oponentului învingător. Atunci când știi că ai avut un motiv bine întemeiat să-i ajuți puțin victoria. Pentru că ți-a păsat mai mult de scopul luptei lui decât de laurii care ar fi zăbovit doar o zi pe fruntea ta: ziua victoriei.

Sunt oameni și cauze pentru care merită să lupți.
Și sunt oameni și cauze pentru care pierzi bucuros orice război.
Și sunt oameni și cauze pentru care nu se merită să lupti și totuși, într-o inexplicabilă încăpățânare si un gram de orgoliu în plus, lupți până când gustul victoriei îți produce greață. Devii războinicul războaielor zadarnice.
Sunt un om amabil, folosesc toate metodele de împăcare amiabilă si semnez aproape toate tratatele de pace, dar dacă trebuie sa port un razboi, fie el si rece, il port.
Pentru că aleg sa ies invins dintr-un război cinstit decât umilit într-o pace falsă.
Pentru că respect razboinicii destoinici si cinstiți și nu pacifiștii de mucava, oamenii vorbelor goale si a faptelor caritabile ascunse sunb masca intereselor meschine.

Nu mi-au plăcut insă niciodată războaiele.
Nici măcar cele câştigate.
Pentru că nu ştiu nici să câştig nici să pierd.

Eliberare de gânduri de Carmen Zaniciuc

Totul a început cu o carte și s-a sfârșit cu o frază : „poate nu ai suferit destul ca să închei jocul”. Apoi mi-am dorit să mă topesc pur și simplu, să nu mai fiu cea care a îndurat propriul iad, să trec prin el ca și cum aș fi un fluture. L-am văzut așezat pe șifonier, chiar dacă era un fluture artificial, roșu, luat de la un coafor; l-am primit în sfârșit. Mă aștepta să poată să prindă aripi și să devin eu însămi liberă. Să mă așez în fața colii și să scriu, fără să mă vadă cineva, fără să mă gândesc la cum să încep, ori despre ce anume, să colind din floare în floare, înlăuntrul meu , să descopăr tainele din tăcere, să eliberez toate fecioarele legate și să le las să zburde în câmpie, fie de-or întâlni și feți frumoși care să le răpească teama, să le ducă în spinarea lor; fie și de le-ar pierde într-o clipă, să devină libelule, cu aripile împreunate. Mă așez în iarbă, încă umedă de rouă. Îi simt prospețimea și cercetez, apropiindu-mă de pământ, ca o furnică ce privește o lume uriașă, pe care de multe ori am călcat-o cu gândul de om greu. Toate insectele mișună pe firul verde, în pământul crăpat pe alocuri, dar moale. Mă las cuprinsă de uimirea universului descoperit și înspir adânc un miros de flori albe și de felurite culori, mov, albastre, roz. Eu sunt albă, într-o rochie ușoară, fină, pe care nici nu o simt. Trupul îmi tresare, fără să mai știe că e acoperit. Mă scriu ca un râu, în valuri, mă rostogolesc într-o cascadă și eliberez tot gândul în sunetele învolburate, ce se izbesc de liniștea neașteptată, ce stă neclintită în fața vâltorii. Mă liniștesc și eu și devin stropi ce se lovesc unul de altul, mă dizolv în pietre, ca apoi să mă recompun, mă sfâșii între ierburile stâncii, ascult apa și cad într-un nesfârșit. Mă adun în valea în care toate încheieturile mi-au amorțit. Mi-au căzut spinii și urmele arată calea mugurilor. Încă mai încolțesc și simt cum viața se naște din toate durerile sevelor ascunse în adânc. Au izbutit să iasă, să se transforme în petale și să emane parfumul de nimfă. E un copac aproape ce mă ascultă. Îi povestesc că totul are un nume ce nu trebuie rostit. E Cel ce-a creat totul doar din iubire. Îmi privesc visele ca pe un cal alb, liber, între lumi. Alege verdele și galopul. Știe că-l vor duce spre cer. Alerg, alerg, într-un zbor. Ca un pegas.

‎...și dacă e să fie... de Nuța Istrate Gangan

Iubirea în aceeaşi ecuaţie cu sinuciderea.

"Nu mă mai iubeşte, mă înşeală, nu mai are rost să trăiesc. Din iubire prea multă pentru EL o să mă arunc în fața trenului".

Iubirea pusă în aceeaşi ecuaţie cu crima.
"Dacă nu e a mea, atunci să nu fie nici a altuia."

Şi mă întrebam: Mai este iubire?
Iubirea are o doză de obsesie şi nebunie, de gelozie şi lipsa de raţiune. Dar când toate acestea o copleşesc se mai poate numi iubire?
Când pasărea albă se transformă în acvila hrăpăreaţă care îţi smulge ochii şi vrea să-ţi ciugulească cadavrul, când mângâierea devine pumn şi vorba dulce devine pumnal împlântat drept în inimă, se mai poate numi iubire?
Unde greşim atât de mult?
Când ni se greşeşte atât de mult?
Mai e iubire sau e jaf la drumul mare? Sau inimă călcată în picioare, fărâmiţată şi aruncată la primul coş de gunoi?
Ce te face să priveşti obsesiv telefonul, să-i cotrobăieşti buzunarele, să iscodeşti prietenii, să te uiţi cu un fel de ciudată nevoie la cutia cu pilulele de somn? Ce te face să crezi că EL o să-şi schimbe gândul de a pleca dacă tu ameninţi ca fără el nu vrei să mai trăieşti?
Că mai bine mori, că viaţa nu există dincolo de pierduta lui iubire.
Nu știu.
Dar un lucru ştiu sigur. Iubirea e frumoasă. Şi sinceră. Nu are urme de ruj pe gulerul cămăşii de la buze străine. Dă telefon când promite. Şi dacă nu te mai vrea îţi cumpără un buchet de flori şi-ţi mulţumeşte că ai existat.
Ştiu sigur că iubirea nu-ţi taie venele, nu te aruncă în fata trenului şi nu-ţi face cu ochiul dintr-o cutie cu somnifere. Şi nu-ţi pune un pistol la tâmplă.

Îmi aduc aminte de un tablou pe care l-am văzut odată la cineva. Un cal superb care alerga singur într-un peisaj de vis."Lasă-l liber. Dacă e să fie al tău, se va întoarce şi va alerga spre tine"

Un timp... de Nuța Istrate Gangan

Întoarcerile în trecut pot deschide răni pe care le credeai cicatrizate. Sau îţi pot trezi amintiri pe care, parcă cu un fel de bună ştiinţă, ai preferat a le uiţi.

De-a lungul timpului încercăm să ne construim fericirea în funcţie de dorinţă şi putinţă. Ne-o croim după chip şi asemănare, şi cu un fel de masochism mascat, ne-o comparăm cu a altora.De parcă se pot compara două fericiri, de parcă nu am fi unici în felul nostru, în trăirea noastră şi în fericirea sau nefericirea noastră.

Mi-am construit fericirea din momente mici. Am reuşit să trec peste ambiţii mărunte deşi eram tentată să mă pierd în amănunte nesemnificative. Am dat importanţă majoră unor lucruri care nu meritau nici un gram de atenţie şi am trecut pe lângă altele extrem de importante neluându-le în seamă. Apoi m-am trezit şi am realizat că sunt singura responsabilă de mulţumirea mea sufletească. Am realizat că fericirea nu se vinde la tarabă ci, ca un Meşter Manole destoinic şi încăpăţânat, trebuie să mi-o construiesc şi reconstruiesc chiar dacă unele ambiţii şi dorinţe îmi vor rămâne pe veci îngropate.

Sunt un om mulţumit pentru faptul că am făcut tot ceea ce se putea face la un moment dat. Poate erau soluţii mai bune, poate astăzi, analizând, mă gândesc că unele lucruri ar fi trebuit să aibă alt curs. Am înţeles foarte devreme în viaţă că nu ne naştem cu aceeaşi şansă şi că uneori trebuie să forţezi un pic destinul.

Astăzi mă privesc în oglindă şi sunt mulţumită de omul care mă priveşte înapoi. Dar a fost un timp în care aş fi făcut oglindă ţăndări.

Reîntoarcerile în trecut sunt balsam pentru suflet. Rănile, chiar cicatrizate tot mai au în ele un pic de durere, dar e o durere binefăcătoare, purificatoare.

Timpul a trecut şi nu a aşteptat pe nimeni. Nu contează ce biruri ai plătit sau ce blesteme sau binecuvântări ai avut în viaţă.

Şi mă regăsesc uimită de faptul că îmi iubesc Timpul care a trecut.

De câteva zile "vorbesc" cu cineva care m-a întors cu aproape trei decenii în urmă. Oameni, fapte... este incredibil cum mi se perindă totul prin faţa ochilor de parcă a fost ieri. Până şi acel sentiment ciudat de nepotrivire, îmi iese la suprafaţă după atâta amar de vreme.

Citesc, apoi recitesc şi îmi simt ochii fierbinţi şi umezi. Şi, cu un fel de neînţeleasă durere îmi aduc aminte de cuvintele altcuiva:

"Nimic nu durează, Ochi Frumoşi, nimic, nici măcar iubirea asta pe care o vorbeşti tu cu atâta patos"

Atunci nu am fost prea atentă. Complimentul m-a luat prin surprindere. Dar mai târziu, în fata literelor jucăuşe de pe ecranul computerului am înţeles perfect.

Şi-ţi spun că înţeleg.

Dar privesc în jur şi văd iubire, multă iubire şi mă încăpăţânez să fiu de acord cu tine.

Canibalism, 2012 de Nuța Istrate Gangan

Trăim într-o lume ciudată. Şi nu de azi sau de ieri.

Căutăm senzaţii tari. Şi atunci când le găsim suntem dezamăgiţi de faptul că tot ce este senzaţional şi halucinant nu durează o veşnicie. În goana noastră, dublăm doza de senzaţii tari, dublând sau triplând porţia de halucinogen care o produce.
Zilele astea am o senzaţie de "stomac uşor şi sensibil". Am avut întotdeauna o stare ciudată de "empatie stomacală", dar zilele astea am auzit şi citit despre un lucru pe care nu am putut să-l diger prea uşor.

Încă am în minte o imagine îngrozitoare şi macabră, în care doi bărbaţi zac dezbrăcaţi pe marginea unei şosele, unul, cu gura plină de sânge şi bucăţi de carne umană şi celălalt cu ochii scobiţi, cu nasul smuls şi cu bucăţi de piele de pe fata sfâşiată de dinţi, într-un act de canibalism în 2012.
S-a întâmplat în Sudul Floridei, pe marginea unei şosele extrem de aglomerate, în weekendul trecut.
Poliţistul chemat la locul faptei nu va uita uşor ce i-a fost dată să vadă: un bărbat dezbrăcat muşcând din fata altui bărbat, mâncându-i ochii, nasul, urechile şi părţi din faţă. A încercat să-l avertizeze, dar atacatorul a mârâit animalic şi s-a întors să-şi continue festinul canibalistic. Cu câteva focuri de armă, poliţistul l-a ucis, apoi paramedicii, chemaţi de urgenţă au transportat omul fără fața la spital.
Mai târziu s-a dovedit că amândoi erau sub influenţa LSD, un drog recreaţional, o combinaţie mai mult sau mai puţin recreaţionala, reuşită de "chimiştii străzii".

Luat în cantităţi rezonabile, drogul se pare că nu este foarte periculos, produce stări halucinogene plăcute, creşte senzaţia de a atinge şi a fi atins, oamenii "văd" sunete şi "aud" culori. Simţurile devin extrem de sensibile şi confuze, senzaţiile se amestecă ...
Și are efect pozitiv asupra creativităţii.
Dar... depinde de toleranţa fiecăruia. Luat în cantităţi mari dă stări anxioase şi paranoice, creşte extrem de mult temperatura corpului (de aici lipsa hainelor) şi măreşte potenta fizică încât ai impresia că te lupţi cu un om de două ori mai puternic. Consumatorul simte că are puteri superumane, se simte de neînvins, are accese extreme de paranoia şi halucinaţie.

Lucrez cu un fost poliţist. Mi-a povestit că a văzut scene îngrozitoare provocate de supradoză de LSD şi ca el însuşi a fost nevoit să împuște o femeie aflată sub influență, în vreme ce-şi sfârteca realmente soţul cu băţul de la mătură(broomstick)

Pe o şoseaua americană, doi oameni ai străzii, care şi-au găsit alinarea, desfigurarea şi moartea sub influenţa halucinogenelor.
Unul dintre ei, până mai ieri om normal, "cu un zâmbet cald, amuzant, fost jucător de fotbal american, politicos şi gata să ajute pe oricine ar fi avut nevoie".
Dar, care a fost arestat de câteva ori pentru posesie de marijuana şi pentru asalt.
Celălalt are la activ o istorie extinsă de probleme cu poliţia.

Dincolo de efectele negative mulţi scriitori şi vizionari au consumat LSD sau alte forme de droguri pentru creşterea creativităţii: Steve Jobs, Stephan King, Baudelaire, Cocteau, Freud.

Trăim într-o lume ciudată. Şi nu de azi sau de ieri.

Sfaturi pentru fiul meu de Nuța Istrate Gangan

Zâmbeşte des!
Zâmbetul vine din inimă şi înainte de a ajunge pe buze trece prin suflet. De pe buzele tale trece apoi pe buzele altcuiva, răscoleşte dulce sufletul şi ajunge în inima persoanei căruia i-ai zâmbit.
Nu subestima zâmbetul.
Priveşte omul în ochi când vorbeşti cu el. Este intimidant, ştiu, dar dacă ceea ce spui vine din inima ochii nu-ţi sunt decât ferestre şi oglinzi.
Nu subestima ochii nimănui. Dacă ochii îţi spun ceva, sufletul persoanei îţi va spune mult mai multe. Şi bune şi rele.
Nu-ţi fie frică să alegi drumul cel mai greu către împlinirea dorinţelor tale. Pentru că dacă alegi calea uşoară şi nu reuşeşti îţi va fi mult mai greu să alegi plan B. Dar dacă plan B nu a funcţionat, întotdeauna va exista plan A.

Respectă oamenii. Nu contează de unde vin, ce fac, ce maşini conduc sau în ce case locuiesc. Respectă omul din interior. Acela care zâmbeşte din inimă şi râde din tot sufletul.

Întinde o mâna unui om care trece printr-un necaz. Poate acel om va deveni cel mai bun prieten al tău.

Cultivă-ţi prieteniile. Nu lasă să se ofilească vechile relaţii. Combină-le cu cele noi. Adună oamenii din viaţa ta cât mai des. După ani şi ani nimic n-o să conteze mai mult decât aceste momente. Când ai râs şi când ai plâns cu prietenii adevăraţi.

Plângi atunci când simţi. Nu e nimic mai frumos şi mai dureros decât o lacrimă pe obrazul unui bărbat.

Plângi, pentru că întotdeauna cineva o să-ţi sărute lacrima.

Încearcă să ai "prietenul cel mai bun". Bărbat, femeie, nu contează; TREBUIE să ai un "best friend". Vei avea momente în viaţă când n-o să ai curajul să vorbeşti nici măcar cu tine însuţi despre ceva.

Fii "cel mai bun prieten" pentru cineva. Dă mai mult decât primeşti şi dacă pierzi nu disperă. Numai cine nu pierde nu va avea sentimentul câştigului.

Mergi desculţ, aleargă prin ploaie, lasă-ţi fiinţa să simtă natura, iubeşte verdele şi încearcă să iubeşti toamna. Numai iubind şi înţelegând melancolia, tristeţea şi deznădejdea toamnei vei iubi renaşterea fragilă a primăverii, nebunia verdelui văratec şi lunga pribegie a iernii.

Iubeşte-ţi singurătatea atunci când o ai. Nu eşti singur, te ai pe tine. În singurătate te înţelegi şi te cunoşti mai bine.

Dacă cineva îţi frânge inima, nu-ţi pune leucoplast. Nu funcţionează. Mămica a încercat.

Dacă va trebui să îţi smulgi inima din piept pentru o clipă doar ca s-o vindeci, fă-o.

Nu te angaja în relaţii fără sens.

Dacă primul instinct îţi spune că nu e ceea ce vrei, sacrifică-ţi sentimentele şi pleacă. O s-o faci cu siguranţă mai târziu, dar o să ai un spin în inimă. Nu-ţi răni inima în dureri fără sens. Mai târziu, în viaţa vor apărea adevăratele dureri şi dacă inima îţi este bucăţele de tânăr îţi va veni greu să treci peste aceste adevărate dureri

Evită anturajele dubioase chiar dacă ţi se par cele mai grozave. Evită băieţii care nu respectă celelalte fetele. Într-o zi una din fetele de care ai râs odată, îţi va frânge inima. Pentru că o fată uită mai greu.

Şi învaţă de tânăr ca oamenii, da, se schimbă, se mai şi schimbă, dar nimeni nu se poate schimba în totalitate. Dacă găseşti un monstru în interiorul cuiva şi crezi că încetul cu încetul, prin iubire îl vei distruge. Monstrul adoarme numai, ca să se trezească apoi cu puteri înzecite după somnul binefăcător pentru el şi amăgitor pentru tine.

Fugi cât poţi de oamenii promisiunilor deşarte.

Fugi de oamenii cu zâmbet fals. Nu zâmbi într-o poză doar că arată bine la cameră. Dacă îţi vine să zâmbeşti, zâmbeşte, dacă nu, nu. Peste ani, când vei privi poza primul lucru pe care ţi-l vei aminti va fi zâmbetul fals. Şi nu asta vrei.

Nu te încrede prea mult în oamenii care nu sunt punctuali. Punctualitatea e semn de respect pentru cel care te aşteaptă dar mai ales pentru tine însuţi. Cu cât respecţi mai mult pe alţii cu atât te vei respecta pe tine însuţi mai mult. Dă-i omului sfertul academic, încearcă să-i înţelegi motivele dar nu-i tolera la nesfârşit proasta obişnuinţă. Îl ajuţi pe el deşi va avea impresia că-l jigneşti de fiecare dată când îi spui.

Dacă cineva ţi-a dat o palmă nu ştiu cât de mult funcţionează chestia cu"întoarce şi obrazul celălalt". Dar nu răspunde cu aceeaşi monedă.

Fii omul care dă o "a doua şansă". Toţi avem dreptul la greşeală.

Şi copii şi părinţi.

Şi dacă simţi că trebuie să spui "te iubesc" spune. Chiar dacă nu e timpul şi locul să spui. Chiar dacă nu e persoana potrivită. Pentru că nu e puţin lucru să iubeşti interzis pe cineva. Şi dacă cineva se îndrăgosteşte de tine şi nu-i poţi răspunde cu aceeaşi iubire, respectă-i iubirea. E lucrul cel mai mic pe care îl poţi face. Pentru că nu e lucru mic când cineva se îndrăgosteşte interzis de tine.

Fă gesturi mari pentru iubire, dar nu aştepta acelaşi răspuns. Pentru că reversul medaliei există. Şi cuţitele cu tăiş dublu. Nu regreta niciodată un anume gest pe care l-ai făcut pentru persoana iubită. Când iubim suntem oamenii gesturilor ciudate şi dragostea nu intră întotdeauna pe uşa din fața. Dar, fii sigur că atunci când te hotărăşti să scoţi o iubire din viaţa ta, foloseşte uşa din faţă.

... şi când creşti mare şi ai copii... copy and paste... şi mai adaugă ceva de la tine:)

Pacient de Nuța Istrate Gangan

Deci s-a hotărât: Suntem bolnavi! Dragostea nu mai este "destin străvechi cu cireşe la urechi", "cea mai frumoasa partitura din muzica lumii, "Floarea de Nu-mă-uita aşezata in buzunarul vieţii".

Nu mai este "Leoaica tânăra".
Medicii, psihologi si psihiatri au hotărât. E boala curata. Au luat-o, au analizat-o, au întors-o pe toate părţile, au pus-o pe masa de operaţie, au disecat-o sub microscop si au trecut-o in randul bolilor nervoase.
Marii poeţi ai lumii se răsucesc in morminte, Eros probabil a fost pus in cămaşa de forţă.
Noi ăştia normalii si îndrăgostiţii, ştiam ca aveam ceva probleme nediagnosticate, dar, hm-mm... parca nu ne credeam chiar duşi. Am devenit pacienţii unei lumi bolnave, o lume in care nu se mai poate deosebi sentimentul de simptom. Nu avem nevoie de leacuri, dar parca am avea nevoie de nişte concedii lungi, medicale si romantice.
Pentru ca, la urma urmei, sunt bolnava de tine.
Sunt Pacient!
Daca aste este sa fie boala mea cea mare, atunci vreau sa rămân bolnava. Si vreau sa trăiesc printre bolnavi adevăraţi nu închipuiţi.
Ciudata fire avem. Pentru nefericirile noastre, pentru o prea mare capacitate de iubire sau pentru lipsa ei, dăm vina tot pe ea. Dragostea.
Dragostea-i de vina:)
Dar daca stai bine si te gândeşti dragostea a fost si va rămâne mereu aceeaşi.
Noi suntem cei diferiţi. Noi o prelucram si transformam, noi ii adaugăm ingredientele care fie o fac dulce ca mierea, fie amara ca fierea:)
Depinde de cine te îndrăgosteşti nu cat te îndrăgosteşti. Te poţi îndrăgosti de cineva care se îndrăgosteşte de tine in acelaşi timp si dragostea devine frumoasa si liniştită, susur de izvor cristalin in toată regula. Si daca in timpul acestei iubiri, ceva se întâmpla de-o parte sau de alta, aceeaşi iubire care susura liniştit devine val ucigaş.
Se întâmpla sa te îndrăgosteşti de mister WrongGuy si dragostea devine febră si obsesie si nebunie, nu?
Apoi când Mister WrongGuy ajunge la concluzia ca tu eşti de fapt cea pe care o aştepta si se transforma in Mister Right, aceeaşi iubire care pur si simplu te-a îmbolnăvit devine medicamentul care te salvează.
Si cu ce-i de vina dragostea? Când te-ai îndrăgostit de ai folosit aceeaşi unitate de măsură. Doar ca pe parcurs te-ai schimbat din pisicuţa blânda in leoaica.Ai vrut, ai cerut și nu ai primit. Apoi, când ai primit ai redevenit pisicuţa care-şi apară ca o leoaica iubirea.
Judecam dragostea in funcţie de reacţiile pe care le avem. Ai observat ca atunci când dai mai mult primeşti mai putin si atunci când el se zgârceşte, doreşti mai mult? Ai observat ca atunci când iţi doreşti ceva sau pe cineva mult prea mult, drumul ti se pare mai lung si mai anevoios? Si dezamăgirea bineînţeles, direct proporţională cu măsura dorinţei in cazul in care ceea ce-ţi doreai atât de mult s-a dovedit a fi de fapt exact ceea ce nu îţi trebuia?
Întotdeauna avem ca etalon marile iubiri ale lumii. Dramele prin care au trecut, sfârşiturile nefericite, sau fericite, după caz, sacrificiile, otrava si elixirul, operele literare născute in urma acestor iubiri, sinuciderile sau cămaşa de forţă. Sau nunta cu alai de flori si luna de miere in Havaii.
Cred ca daca am înceta sa ne comparam cu eroii din literatura si filme si am cobori pe pământ mai aproape de vecina si vecinul care au o căsnicie frumoasa, doi copii si un căţel, vecini pe care-i zărim prin fereastra, seara stand discret de vorba, la un pahar cu vin, la lumina unei lumânări, privindu-se surâzând, după ce casa s-a liniştit si copiii au adormit, am fi mult mai fericiţi.
Si nu am mai pune iubirea pe aceeaşi lista cu bolile nervoase.

P/S. Iubirea este un act de iertare nesfârşită, o privire tandra care a devenit obicei". (Peţer Ustinov)

Îți ești de-ajuns de Nuța Istrate Gangan

Dacă m-ai cunoaște mai bine ai ști două lucruri despre mine:

Că am încredere în mine ca femeie și că am prietene frumoase.
Prietene frumoase am avut întotdeauna, încrederea în forțele mele feminine a venit cu timpul. Pe parcurs am învățat că nu trebuie să fii blondă, înaltă și slabă ca să fii frumoasă și că cine are curajul să te privească în ochi și să deslușească omul care se ascunde în interior merită să rămână în viața ta.
Am învățat că frumusețea unei femei nu stă în pantoful cu toc înalt ci în felul cum pășește pe tocuri și că încrederea în tine îți luminează fața mai intens decât fondul de ten de la Chanel.
Am învățat că frumusețea unui sân de femeie nu stă în formă, consistență sau mărime ci în tandrețea palmei care îl modelează.
Am avut o perioadă în viața mea, în anii mai tineri, când nu îndrăzneam să arăt conturul unui sân, decupat în materialul moale al unui pulover mulat.Toate hainele îmi erau cu două numere mai mari pentru că nu vroiam să atrag atenția nimănui. Și asta în momentul în care chiar vroiam să atrag atenția cuiva. Nu m-am înțeles atunci și nu mă străduiesc să o înțeleg astăzi pe cea de ieri...
Cu toate acestea, într-un fel ciudat, deși nu aveam încredere în mine ca aspect fizic, aveam o încredere fantastică în felul meu de a fi. Niciodată nu mi-a fost teamă că cineva nu o să mă placă. ȘTIAM că dacă îți iei timpul necesar să mă cunoști, ca femeie ai să mă placi, iar ca bărbat, dacă ai puțină răbdare, ochi cu infraroșii și imaginație bogată ai să mă placi și mai tare.
Încă mai am niște idei fixe rămase pe undeva printr-un colțisor al creierului privind aspectul fizic.(dar aș fi cu 30% mai puțin femeie dacă nu le-aș avea,nu ?:) Însă, am în continuare încredere în forțele mele, ca om în primul rând și apoi că femeie.
De ce spun asta? Pentru că veni vorba de prietene frumoase.
Garantat și cu dovezi, o femeie aflată într-o relație de la care vrea mai mult, sau în care vrea să rămână dar care nu prea are încredere în ea însăși și nici în dumnealui pertenerul prea mult, va fi înclinată să ocolească relațiile cu femei frumoase. Nu va fi încântată să aibă că prietenă o femeie mai drăguță decât ea, chiar măritată și cu trei copii. Chiar dacă ea însăși este frumoasă : ).Suntem speriate de femeile frumoase, dar să le mai avem și prietene ?:)
Ciudat nu ?
Toate am avut în viață la un moment dat, pentru trei luni, trei ani sau treizeci de ani, un bărbat cu ochi jucăuși.
Nimic altceva nu te face mai încrezătoare în forțele proprii decât acea privire a lui, acei ochi...ochii lui, care te zăresc în mulțime și care te fac să simți că tu ești singura persoană pe care o pot vedea.
Nimic, nici măcar treizeci de kile-n plus nu-ți știrbesc încrederea în tine ca femeie așa cum o poate face un bărbat care merge la brațul tău și care întoarce capul după o alta.Nu discret, nu întâmplător ci intenționat. Ai să-mi spui că "așa este el, rămâne doar cu privitul","tot acasă vine" sau "ochii văd,inimă cere"...
Poți să-mi spui ce vrei, am fost pe strada aceea și eu am zâmbit și glumit, o data, de două ori, dar în interiorul meu s-a prăbușit o lume. Sunt de acord, ce-i frumos e frumos și noi suntem impresionate de câte o apariție mai exotică, chiar dacă suntem în relații sănătoase, dar este o diferență fantastică între a privi cu ochi admirativi și a privi cu ochi alunecoși.
Aș fi o ipocrită dacă aș spune că nu-i înțeleg uneori pe bărbați. Simțul estetic este extrem de dezvoltat la bărbați. Nu este nici o scuză nici o explicație. Pur și simplu ei văd "frumos" acolo unde noi vedem doar "drăguț". Și aș fi puțin nedreaptă dacă i-aș cere să vadă "drăguțul" meu "frumos" și să-i cer că "frumosul" alteia să treacă total neobservat. Dar este o diferență mare intre a întoarce capul dupa o femeie frumoasă si a-ți rupe gătul după una "buna", în limbaj de cartier, masculin si indecent.
Nu este vorba decât de respect.
Chiar și atunci când simți că admirația necontrolată se poate transforma în altceva și mai greu de controlat, trebuie să ai bun simț și să respecți persoana de lângă tine. Pentru că te respecți pe ține însuți în primul rând. Îți respecți alegerea.

Când omul pe care-l iubești te-a înșelat și ai aflat, inima ți s-a sfărâmat în mii de bucățele, te închizi în tine pentru o vreme, apoi cauți o cale de supraviețuire sentimentală. Te zbați între a rămâne, a pleca sau a te răzbuna.
Dar știi cum stai. Este crunt dar cel puțin ȘTII CUM STAI.
În cazul "ochilor jucăuși" nu prea știi.
E ca un preludiu la o situație tristă și inevitabilă. Și ciudat și perfect feminin, în loc să fim clare despre ceea ce ne place și ce nu, pentru că-l iubim, preferăm să rămânem "călduțe, să zâmbim strângându-l și mai posesiv de braț, să glumim ,"da domțle,o adevărată pițipoanca,nu ?" și, din când în când să ne bosumflam pe bune și să așteptăm să fim împăcate cu vorbe dulci,"cum că nu am să mai fac, mami", până în secundă în care o alta trece strada.
Între timp samanta neîncrederii în tine însăți încolțește. Apoi răsare, înflorește și dă roade. Iar peste ani și ani, când el ți-a devenit soț, sau ți-a rămas partener, ocolești femeile care i-ar putea stârni din nou interesele...jucăușe. Tu știi că el, de-a lungul timpului, nu s-a schimbat prea mult. Și că nu femeile frumoase sunt principalele vinovate.
Bine este să-ți alegi prietenele după afinități, după ce simți acel ceva. Și să nu conteze dacă-s drăguțe sau mai puțin drăguțe.
Dar de cele mai multe ori nu vrei să încerci să cunoști mai bine o femeie frumoasă, deși te-a atras ca și caracter, doar din cauza acelui "dar dacă" pe care EL a avut grijă, de cele mai multe ori indirect(poate într-adevăr așa este el, tot ce-i frumos, rotund și apetisant îi sucește gâtul) să ți-l inoculeze.
Într-o zi ai să fii în locul celeilalte. Se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, pentru că toate femeile sunt frumoase. Cineva te va face să te simți la fel. Un bărbat va întoarce capul și după tine ignorându-și femeia cu care este în momentul respectiv. Atunci vei înțelege perfect.

Nu-ți trebuie atenția nedivizată a unui bărbat ca să ai încredere în tine că Femeie.
Îți ești de ajuns.

Liniște de Nuța Istrate Gangan

...așa este, confundăm nefericirea cu nemulțumirea.

Și e normal să fie așa, pentru că acestea două merg mână în mână.
Doar dacă ești călugăr budist și te mulțumești numai cu haina de pe tine, atunci probabil, îți permiți să elimini nemulțumirea din nefericire și mulțumirea din duet și devii, simplu,fericit.
Cred că oamenii se împart în patru categorii:
Triști, amari, acri și dulci-amărui.
Pare amuzant, știu, dar stai și cugetă un pic.

Cei triști și au trecut prin iad și nu și-au mai revenit niciodată. Și "iadul" poate avea multe definiții în situația de față. De obicei îl asociez cu despărțiri bruște și dureroase, pierderi imense de capital sufletesc sau moartea unei ființe foarte dragi.
"Rănește-mă cât vrei, nici o rană nu va putea fi la fel de adâncă precum aceea care m-a transformat în cel ce sunt astăzi" . Și poate, cu extrem de multă dragoste și rabdare, un om trist se poate transforma într-un târziu într-unul dulce-amărui.

Cei amari au avut partea lor de nefericiri și nu îndrăznesc să mai creadă că ceva bun este pregătit și pentru ei. Undeva. Curând...
De obicei, sentimentul acesta amar că fierea, îți inundă ființa ori de câte ori îți amintești de toate relațiile eșuate prin care ai trecut, toate eșecurile prin care tu ai trecut în același timp în care cei de lângă tine s-au bucurat de un anumit succes pe care tu, dintr-un motiv sau altul, l-ai considerat nedrept. Acești oameni sunt oamenii lui "Așa a fost să fie". Are și amărăciunea tandrețea și rostul ei dacă încetul cu încetul se transformă în resemnare

Cei acri sunt nefericiții care se complac în situații nefericite(relații de obicei)din cauza profitului material, convenienței,"ochilor și gura lumii". Acești oameni sunt oamenii lui"Rău cu rău, dar mai rău fără rău"
Se "cuibăresc" confortabil în situații călduțe doar pentru că sunt asigurați material și trăiesc nefericiți și acri. Și "spoiti" bineînțeles. Cu zâmbete false și cu mașini scumpe. Au momente când nu se suportă pe ei înșiși. Și, din când în când, își scot căpșorul afară și împroașcă cu venin ieftin. Și asta este singura "fericire" mai acătării cu care se tratează.
Îi întâlnim destul de des și sunt cei care la final vor pierde cel mai mult, pentru că intotdeana își vor polei ieftin durerea de care bineînțeles, nu sunt scutiți. Și este normal ca durerea să nu le fie înțeleasă pentru că, din cauza mândriei nu și-o vor exterioriza; pentru că în interior ei știu exact ce sunt și unde greșesc. În exterior însă își vor purta cu mândrie tichia de mărgăritar. Dar, de multe ori, acești oameni vor fi loviți si răniți atunci cănd nu se așteaptă si de cei la care se așteptau cel mai puțin. Spune-mi cine ești ca să-ți spun cine iți sunt prietenii.
Desi pare ciudat, uneori, aceasta lovitură, este exact lucrul de care aveau nevoie pentru a se trezi si a începe să trăiască intr-adevăr.

Și sunt dulci-amaruii...
Oamenii care speră, care știu că fericirea nu este altceva decât liniștea de zi cu zi. Care au trecut printr-o durere mare, dar au știut că viață este un drum doar cu direcția"înainte". Au momente de deznădejde, privesc înapoi cu durere și cu celebra mânie câteodată, dar pășesc mai departe, pentru că au în interior puterea de a merge mai departe. Știu ce înseamnă fericirea, știu ce înseamnă durerea tristețea și deznădejdea. Au trăit destul de intens și fericire și nefericire.
Nu le este prea greu s-o ia de la capăt doar pentru că știu valoarea liniștii. Au nevoie doar de un impuls, doar de un umăr puternic și un zâmbet încrezător și o pot luă de la capăt.

Viață este o continuă luptă că ești sau nu fericit. Că ești mulțumit cu cel ce ești sau nu. Doar că, în funcție de felul în care știm să ne trăim viață, sau de materialul din care suntem construiți, această luptă se da pe baricade diferite de la om la om. Și, după luptă, cel mai adesea, apreciem enorm, gramul de liniște pe care ni l-am câștigat. Și dreptul de a ne lasă seara capul pe pernă liniștiți. Nu vom fi feriți de trezitul acela ciudat, la două noaptea, când, ca printr-o nefericită minune somnul îți dispare făcând loc unor gânduri și răscoliri pe care le credeai uitate. Depășite.Dar, întotdeauna, după o zi lungă vom avea sentimentul acela nedefinit când, îți simți tot interiorul liniștit, inimă împăcată că a mai trecut o zi și că tu, ca om, ai făcut totul ca cei de lângă tine să adoarmă fericiți. Că sunt familie sau nu. Că ți-au dat "bună ziua" sau nu.
Dar, pentru tot restul vieții vom rămâne niște fericiți dulci-amărui. Pentru că un om inteligent apreciază mai mult drumul parcurs până la atingerea scopului final decât scopul în sine.

Nu te-am cunoscut deloc, nu-i asa?" de Nuța Istrate Gangan

Cred ca fiecare om care a ramas, trecut sau trece prin viata ta, are undeva, in interior o parte pe care tu nu ai stiut-o. Ca ti-a fost sau iti este sot, iubit, amant sau prieten, fiecare are o pagina din cartea lui pe care esti foarte surprins cand ajungi s-o citesti. Daca cumva ajungi vreodata, bineinteles. La romani se spune ca "mananci un sac de sare cu un om si tot nu-l cunosti":).

Mai bine insa sa mananci cinci saci de zahar si sa nu pui sare pe limba toata viata ?
Mai bine sa nu stii ?
Intalnesti un om, te bazezi pe primul instinct, te lasi acaparat, il cunosti si te cunoaste, intemeiezi o relatie si ai impresia ca nimic nu este chiar atat nou sub soare.
Oamenii se-ntalnesc, se atrag, devin prieteni, soti sau amanti, devin camarazi, isi impart necazuri si bucurii, merg la aceeasi biserica unii, impart un pat sau viata altii...
Viata. Viata pur si simplu. Nimic nou.

Pana intr-o zi cand ceva un ceva anume, declanseaza un intreg arsenal de indoiala si intrebari. E ca si cum ai construit o cladire inalta si durabila, esti convins ca ai investit in cele mai bune materiale si in cei mai destoinici constructori. Si, intr-o zi acesta cladire se darama sub ochii tai ca si cum ar fi fost un biet castel de nisip.
Fara sa banuiesti nimic.
Atunci cand te asteptai mai putin.
Pentru o secunda lunga, toate intamplarile anterioare, discutiile, intrebarile tale si raspunsurile lui, iti fulgera prin fata ochilor.
Creierul tau scaneaza cu viteza uimitoare tot ce a constituit acel om pentru tine pana in secunda aceasta.
Secunda in care il privesti lung si cu tristete si neincredere ii spui "Nu te-am cunoscut deloc, nu-i asa?"

Cred ca un om reactioneaza mai bine la o inima franta decat la increderea stirbita.

Oameni toxici de Nuța Istrate Gangan

Oameni toxici sunt peste tot.
Cei care se autoinstaleaza fara prea multe dovezi si explicatii deasupra tuturor sunt cei mai toxici.Si au intotdeauna, dar intotdeauna scuza necesara. Analizata, gandita si fabricata dinainte. Pentru ca stiu exact ce fac".
Am cunoscut cativa oameni toxici de-a lungul timpului.
De obicei te pot "citi" din prima. Am avut un sentiment "toxic" cand am cunoscut acesti oameni dar, gandindu-ma la felul meu analitic si putin critic, la faptul ca apartineam unor culturi si educatii diferite, mi-am permis sa ma insel.I-am acceptat si m-am lasat acceptata.Primele semne de toxicitate au aparut probabil a doua zi dar m-am incapatanat sa le simt.
Si toxicitatea aceasta a venit mana in mana cu manipularea.
Cand un om toxic iti este sef acest om va profita din plin de talentele tale, de ideile tale si, mai tarziu le va expune in discutii ca apartinand lui.
Acest om, ghicindu-ti slabiciunile te va manipula la maxim cu zambetul pe buze si cu cele mai bune intentii.
Te va imbratisa dimineata, ba daca stie ca-ti place caffe-con-leche iti va aduce din cand in cand cate o cupa, te va intreba despre familie, despre sanatate si despre planul tau pentru ziua de astazi.
Mult mai tarziu am realizat ca "interesul poarta fesul". Dar am realizat si am trecut la dezintoxicare.
Cand un om toxic iti este prieten, este simplu: Omul nu iti este prieten.Nu ti-a fost niciodata.
Manipularea pana la urma urmei este si ea o forma de agresiune.Intr-un fel sau altul toti suntem mai mult sau mai putin manipulatori, dar sunt unii care cu zambetul pe buze, au ridicat manipularea la rang de arta.
Desi rezultatele sunt aceleasi este o diferenta mare intre persuasiune si manipulare.Persuasiunea se bazeaza pe incredere in ceva, manipularea pe slabiciune cuiva.
O iubire toxica nu te omoara dar nici nu te lasa sa traiesti. Este iubirea care te stranguleaza si-ti da aer cu portia, te strange in chingi si iti spune ca esti liber sa pleci.Nu este o iubire-amagire.Nu este o iubire care te face sa suferi pentru ca nu-ti poate raspunde la iubirea ta, sau nu-ti poate darui ceea ce tu astepti.Iubirea toxica s-ar putea sa-ti spuna "Te iubesc" in fiecare zi.
De obicei acest gen de iubire pare la inceput cea mai grozava iubire pe care ai avut-o vreodata.
Iubirea toxica are pentru tine dorinta sexuala si juraminte strambe si fierbinti dar nu are un gram de respect.
Sa nu ai incredere niciodata intr-un barbat care te-a adus pe marginea prapastiei, care te-a impins si in secunda in care aproape ca te-ai desprins, te-a agatat, te-a tras la pieptul lui si ti-a soptit ca tocmai ti-a salvat viata.
Si sa nu te increzi niciodata intr-o femeie care isi incepe fiecare fraza cu "Eu...niciodata". Care nu ar recunoaste niciodata ca a suferit din cauza altuia in vreme ce se declara indragostita de tine.
O femeie care nu este niciodata multumita de ea insasi.
Vei fi intotdeauna a doua vioara.
Si in genere, nu te increde in omul care nu are curajul sa te priveasca in ochi. Nu conteaza cat de irezistibili iti sunt ochii si cat de patrunzatoare ti-e privirea.

Greșești ! Plătești ! de Nuța Istrate Gangan

Știi...toți avem părți negative, toți facem nazuri și avem metehne și ,mai toți, avem câte o tinichea atârnata de coadă sau câte un bagaj mai ușor la unii, mai burdușit la alții, bagaj pe care-l cărăm peste tot pe unde ne ducem. Nimeni, dar absolut nimeni nu se culca seară drac și se trezește dimineață înger fără să treacă prin apa Iordanului sau fără măcar să-și facă un proces de conștiință, acolo, în intimitatea trăirii lui.

Cât de ușor uităm oamenii care la un moment dat au însemnat ceva în viață noastră...
Mi se pare nedrept că odată un om am însemnat "lumea-ntreagă" pentru ține. apoi din cauza unei greșeli, greșeală numit soartă câteodată, acel om dispare, pur și simplu.
Îl vezi, îl auzi, îi zâmbești, dar nu mai există în locul acela din inimă ta, loc în care odată a fost stăpân și rege.
Și da, e normal să fie așa, chiar dacă normalul este așa, o chestie relativa, care ni se poate ajusta după nevoi și dorințe.
Nu-mi plac oamenii ipocriți.
Nu-mi plac oamenii gen"nu am văzut, nu am auzit ,nu sunt eu acela, nu am fost acolo"
Îți pot răspunde cu cea mai dulce și tandră voce: "ba da ...ai fost...":). Doar că astăzi locul din inimă este ocupat de alți stăpâni și regi.
Greșești, regreți, cel căruia i-ai greșit te iartă, deși nimic, niciodată nu va mai fi la fel, dar, câtă putere îți trebuie să te ierți pe ține însuți atunci când știi că ai greșit? Când ai greșit aproape intenționat amăgindu-te cu faptul că acel lucru a fost singurul lucru pe care-l puteai facă în situația data?
Aproape întotdeauna există și o a două variantă, aproape întotdeauna ai de ales, dar ai gândit cu inimă și nu cu creierul și ai greșit.
Pentru că este omenește să greșești.
Dar este omenește să uiți și să ierți.Știu că inimă nu se înșală chiar dacă greșește.
Dar la urmă, când tragi linie și îți faci socotelile, dincolo de calculul rece al creierului, tot inimă este cea care se frânge. Că într-un film cu mafioți: Greșești. Plătești ! Cu lacrimi și nopți nedormite cu regrete și tăceri și cu imposibilitatea de a te ierta.
Și , ciudat, deși este dureros de omenesc, în cazul în care întâlnim o situație similară vom repetă aceeași greșeală. Cu toate că, într-un colț al creierului nostru devenit deja super-sensibil la greșeală, știm exact că greșeala repetată va fi din ce în ce mai greu de iertat.
Totuși, dăm credit inimii ...
Inimă care se frânge iar și iar, murind astăzi, renăscând mâine, mai tânără și mai puternică și mai pregătită că niciodată pentru greșeală.
Și pentru neiertare.

Vanatorii de iluzii de Nuța Istrate Gangan

Valoarea ta ca om nu este stabilita de altii, de pretul prea mare sau prea mic pe care altii ti l-au pus pe eticheta.

Cu un pret nu esti dator nimanui. Doar tie.

Ar trebui sa pasim mai departe cu fruntea ridicata si cu pasul sigur chiar daca uneori simtim umerii obositi si spatele incovoiat sub povara. Sunt oameni care ne-ar putea servi ca exemplu in fiecare zi. Oameni care au ales zambetul in locul lacrimei...lacrima care daca a fi plansa ar ineca lumea. Oameni care, in ciuda poverii si a tristetii, gasesc in fiecare zi un cuvant bun si un zambet cald pentru tine.

Iubesc acest gen de oameni si, daca ar exista mai multi pe lume, lumea ar fi un loc mai cald si mai luminos.

Poate ca multi avem puterea sa mergem mai departe, dar cati o facem cu un zambet adevarat pe buze?

Statutul social, averea, luxul, toate acestea conteaza in masura atat de mica atunci cand trupul iti este incercat. Atunci conteaza umarul unui prieten si zambetul unui strain.

Suntem naivi daca privim oamenii prin prisma averii, meseriei, statutului social...

Ii judecam dupa firma posetei si a pantofilor, marca masinii si numarul de dormitoare.

Nu exista cale mai rapida de a ramane singur si pustiu.

Pentru ca singurul lucru cu care ramanem este acela pe care ni-l amintim mai intai. Si inca nu am intalnit pe nimeni sa-si aminteasca cu placere si tandrete din relatia lui cu un om, doar o marca de masina de lux.

Intotdeauna iti vei aminti trairea .

Si sentimentul.

Si zambetul...

Si umarul care te-a sprijinit atunci cand ti-a fost mai greu.

Valoarea ta ca om nu este stabilita de altii ...ci de dobanda de intoarcere pe care TU ai stabilit-o cand ai inceput sa-ti investesti bogatiile sufletesti in sufletele altora .

Uita, dar aminteste-ti de Nuța Istrate Gangan

De ce ai tendinta sa renegi fostele iubiri? Sa le ignori, sa pretinzi ca nu au fost?

Este ciudat sa te prefaci ca nu au existat si ca nu au avut un oarecare impact in viata ta cand omul de care te-ai indragostit atunci a fost pentru trei zile sau trei ani, cea mai importanta persoana din viata ta.Ti-a fost icoana in fata careia te-ai inchinat sau ai blestemat.

Se spune ca suntem suma persoanelor care au trecut prin viata noastra. Bune, rele, fiecare a lasat si a luat ceva. Unii ne-au lasat amintiri frumoase, altii au luat bucatele din noi, unii ne-au taiat "pofta de pereche", altii ne-au parasit cand ne era lumea mai draga. Am parasit si am fost parasiti. E normal sa fie asa.

Acum o vreme cineva mi-a spus:"Ai fost si vei fi iubita". Am avut un fel de sentiment ciudat, eliberator...

Nu am spus nimic, dar am stiut ca undeva am lasat o amintire frumoasa, chiar daca a ramas doar amintirea unui suras.

De ce ai incerca sa-ti distrugi amintirile despre fostele iubiri? De ce ai vrea sa le dosesti undeva in spatele regretelor si al parerilor de rau?

Ce a fost a fost...

Daca a fost prea trist, aceste amintiri iti vor folosi ca si criterii de selectie pentru mai tarziu. Frumoase, mai putin frumoase, amintirile sunt punti de lansare pentru vise.

Dor...

Unele amintiri dor. Altele taie in carne vie.

Stiu...

Sunt lucruri pe care nici nu vrei sa ti amintesti. Nu esti singurul.

Iubirea ne-a legat si ne-a dezlegat, ne-a tavalit prin noroi si ne-a inaltat la stele.

Uita...dar aminteste-ti.

Cu tandrete si duiosie. Fara ura si pareri de rau. Pentru ca trecutul este bine sa ni-l amintim, dar, si mai bine, trebuie sa fie lasat acolo unde este.

Tarziu in viata toti, fara exceptie, vom ramane doar cu amintirile pe care ni le croim in fiecare zi. Fara macar sa ne gandim, adunam amintiri pentru mai tarziu.

Desi uneori ai vrea sa uiti, ceva te impiedica .Desi nu vrei sa-ti amintesti, ceva nu te lasa.

Si daca astazi ti-e bine, gandeste-te: Nu esti dator un pic, macar un pic, amintirilor? Exista oameni pentru care ai avut un un "ceva".

Oameni care ti-au fost "litera si lege" pentru o vreme sau doar "plimbare mana-n mana intr-un parc, in miez de toamna". Oameni cu care ai impartit o viata pentru un timp sau doar un pat pentru un anotimp.

Si chiar daca te straduiesti sa uiti, n-ai sa poti.

Pentru ca atunci cand a fost un ceva, va ramane intotdeauna un ceva, chiar daca, in comparatie cu ceva-ul de ieri, cel de astazi este cu totul ...altceva.