Îngerii aşteaptă şi tac. de Cristina Maroiu

Pentru ei, unu şi cu unu
nu mai fac de mult două patimi;
doar plecăciuni măsurate în vieţi-lumină!

Vezi? Ei au înţeles deja
că biruinţele se trăiesc în genunchi.

Îngerii aşteaptă şi tac.
Privesc cum se perindă veacul
pe repede-înainte,
doar-doar se va putea strecura
printre schije şi zeii deşiraţi din oglinzi.
Ei încă mai caută un OM,
să îl salveze!
Câţiva se spovedesc în versuri;
pe alţii îi predomină grav căinţe de faţadă,
cu frunţile-n pământ şi gândul aiurea.
Însă celor mai mulţi le cresc printre coaste
munţi de orgolii! Când vor dospi
şi vor crăpa, în urma lor va curge
un fluviu rece de regrete fără patrie…

Eu?
Eu aş dori să mă pot curaţa de păcate
aşa cum se curaţă peştele de solzi!
Dar încă mai privesc înapoia-mi cu dorinţă,
la toate secundele care nu-mi mai aparţin!

Îngerii aşteaptă şi tac.
Lor le-a murit de sub tâmple
amintirea paşilor pe zăpadă!
(la un moment dat, s-au obisnuit cu veşnicia)
Acum bat răbdători din aripi
şi-mi flutură prin faţa ochilor
răstimpul vânărilor de vânt!
Totuşi… mai vreau o pauză, să-mi consum
liniştită
ultima felie de pocăinţă!

Îngerii mă aşteaptă şi tac.
Se ridică mai sus de cuvinte,
să rămână în urma lor nisipul
şi panica din clepsidre!
(Mâine, îmi spun,
de mâine mă voi transforma în tăcere!)
Dar îngerii tac,
iar din tăcerea lor
se naşte nimicul,
cu ochii negri, de gheaţă!

Cristina Măroiu
24.11.2012