marți, 31 iulie 2012

Poate... de Costel Suditu

Poate că nu, poate că eşti...
Poate că-n vis doar gânduri,
Să nască marile poveşti,
Alint de dor prin crânguri,

Unde-mi apari şi peste tot,
Doar zâmbetu-ţi străluce,
Şi unde părul tău cel blond,
Cu soarele aduce;

Poate că nu, poate că vrei,
Să-ţi fiu alint de seară,
Cum vântul florilor de tei,
Cum focul pentru ceară;

Îmi eşti în minte, nu mai pleci,
Poate şi-n suflet fată;
Mă rog, aştept, poate-ai să treci
Prin poarta mea vreodată.

Nimic nou.. de Nicoară Nicolae-Horia

Poemul acesta mai demult l-am scris,
Cu mult mai înainte de vis,
Pe toate celelalte nezise cuvinte
Mi le aduc zilnic aminte;
Ochii tăi, fără vină de-acum,
I-am întâlnit și-altădată pe drum,
Chipul tău, cel frumos și cuminte,
L-am văzut cu mult mai-nainte
Și cântecul din care fericit te ascult
Vine de departe și de demult.
Viața mea însăși e un ecou,
Nimic pe pământul acesta nu-i nou!
Ziua de astăzi e mâine mereu
Și-n ceruri e același Dumnezeu...

pentru un cântec de leagăn - de Zaniciuc Carmen

când erau la modă scrisorile
oamenii le numeau inimi
fără să poată înțelege cum
literele se pot îmbina
chiar și într-un snobism
al formei
ca să prindă viață
și de atunci
scrisorile se scriu
singure
să poată resuscita
chiar și de cuvintele
pot spune
doar un da și nu
în doi timpi
ce vor
un bis

atât de simplu - de Zaniciuc Carmen

am un cufăr prăfuit
și merg cu el la piept
dar ce folos de nu-l deschid
îmi imaginez că toate vor ieși din el
și mă vor lua mai înainte
de-a mă trezi
cât timp nu știu ce-i acolo
las drumurile să se încrucișeze
ori să cadă la nesfârșit
felina mă pândește la colț
liniștită
nu mai sunt cioburi de care oamenii
să se țină
îmi spune și-mi toarce dorul
printre fiare

vioara cântă -de Belean Maria

ce frumos cântă
știu că o auzi
ne sincronizăm perfect pașii
nu știu cere mai mult
…iertare
fiecare atingere a gândului
deschide alte porți
chiar și porțile tăcerii
poartă chipul tău
eu nu sunt Dionis
spuneai
nici eu Sheherezada
dar suntem scânteie în ceața ultimului fruct

șuvoi de fluturi
ploi
voi știți că cea mai puternică
dovadă a înfloririi este tăcerea

nu pot
nu vreau să mă lepăd de zborul
unicului zbor
unicul
înțelegi tu
care mi-a atins buzele
cutreieră iubite tăcerea
nu uita
să o iubești picătură cu picătură
pe ritmul aceastei melodii

ești din ce în ce mai albă
nu te voi lăsa să cazi din ram

Ruda de la Est - de Aurel Peteoaca

Pribeagă a plecat prin lume,
Săraca rudă de la Est,
Uitând de fii, uitând de mume,
Sătulă şi de temniţi si de arest.

Exodul e-n perpetuă mişcare,
Românii au plecat cu traista-n băţ,
Căpătuiala e o dorinţă arzătoare
Şi învăţul este fără de dezvaţ.

Imperiile îi hranesc cu rămăşiţe
Şi-i culcă-n odăile din dos,
Cu aroganţă crasă şi cu fiţe
Le azvale seara câte-un os.

Sud-Estul Europei este-un pol
Cu cetăţeni porniţi cu şansă secundară,
Din când in când ei mai primesc un rol,
Dar mai mereu ţinuţi la poartă afară.

Bătrânei Europe probabil îi e ruşine,
Cu ruda ei săraca de la Est,
Norocul are feţe clandestine
Şi mai mereu este imparţit pe şest.

Ei pot să aibă in Veneţia gondole
Şi turnul Eiffel să-l aibă în Paris,
Dar noi purtăm în mit pe Meşterul Manole
Şi coloana infinitului în vis.

Ei pot să aibă Roma pe coline
Şi Londra camuflată în nori de ceaţă,
Dar nu stiu cacealmaua cât mai ţine,
Sud-Estul Europei e transformat în piaţă.

Ne vor ca sclavi, lachei şi menajere,
Suntem aceeaşi carne pentru tun.
Ce poate Europa să ofere?
Doar surâsul prefăcut de claun nebun.

Cu Mioriţa în cântec rezistăm,
Deşi ne cred o rudă mai săracă,
În Sud-Estul nostru veşnic o să stăm
Şi poate asta n-o să le mai placă.

Poate ei ne vor în totdeauna duşi de acasă,
Mereu pribegi cu traista-n băţ,
Bieţi naivi iar le-am căzut în plasă,
În Sud-Est se conturează un dezmăţ.

Desculţii Europei se întorc din maraton,
Pe vatra lor cu palate din chirpici,
Visând la străzi pavate cu pietre şi beton.
Şi nu mai sunt alergici la portul de opinci.

Pământul nostru e roşu de mânie,
Pârlog,uitat în voia întâmplării.
Te compătimesc săracă Românie,
Te-ai risipit în colţurile zării.

Mai ai rădăcini, istorie, trecut.
Mai ai şi munti ce aur poartă,
Miracole mai tăinuieşti sub lut,
Doar fii tăi cerşesc din poartă-n poartă.

MIRAJ - de Aurel Peteoaca

Beat de fericire si mut de emotie,
Mi-am ratacit capul printre stele si nori,
Risc,da ,risc sa fac curand o comotie,
Iar stirea o sa faca in presa furori.

Poetul ce gandea in versuri si respira in rima,
Indragostit de himere si iluzii desarte,
S-a incendiat in iubire,prin gesturi de mima,
Iar azi,prea repede,de noi se desparte.

Si zborul lui frant,a falfait prelung,
Cuvinte fara noima ii vor troieni pe buze,
Iubito,ma asteapta,o sa ajung curand,
Mi-am fecundat iubirea in visele lehuze.

Iar despartirea noastra e-n prag de reintilnire,
Planeata nu s-a zdruncinat de-un cataclism,
Indiferenta lumii mai rumega o stire,
Avand pacatul ,semn ,in carti de catehism.

Poetul cu radacini adventive pe pamant
S-a ridicat la ceruri prin acte de curaj,
El a sedus o lume vrajita de cuvant,
Iar moartea lui ,mondena ,ne pare un miraj.

TANAR INCA - de Aurel Peteoaca

Imi ploua in gura cu urme de sarut
Si am edem la pleoape,de visare,
Genunchii sunt alergici la pantele de lut
Si-i infloresc artroze de atata cautare.

Un vant turbat imi sterge urma pe nisip,
Iar valul marii ma invaluie cu sare,
Mi-au amputat ecoul,dar totusi o sa tip,
Cand siluieta ta de inger refuza sa mai zboare.

Va fi poate o noapte si poate iarasi zi,
In cordul meu cadenta-i desnantata,
In ceasul acela tainic,tu sigur vrei sa stii,
De ce mi-e fata de riduri asaltata.

De ce pe tampla un nerv se zbuciuma usor
Si-o vena a colmatat comlice cu un cheag,
Doar sufletul pluteste,rebel ca un fuior
Si nu-mi acorda inca verdictul de mosneag.

AI FOST SIMFONIE - de Aurel Peteoaca

Noaptea se imbraca in catifea ,complice,
Decor de taine,mister ce-l treci de moarte,
Doar luna plina parca voia sa pice
In basmul reancarnat intr-un final de carte.

In noaptea asta ai fost o simfonie,
Cascada urlatoare de placeri carnale,
Iar trupul tau ma ingroapa,ma invie,
In prapastii si extazuri abisale.

Pe frunze moarte,in mijloc de padure,
Cand stelele doinesc a nemurire,
Am trait baletul,doua trupuri sure,
Pe muzica creata de iubire.

Am coborat timid in carnea doritoare
Si ti-am urcat prin sange in placere,
Ma-am destrabalat,iubito,cu vigoare,
In rauri cu otrava,in fluvii doar cu miere.

In buzunar la piept - de Aurel Peteoaca


Ascund o floare in buzunar la piept,
O port din vremuri ancestrale,
De-o vesnicie aproape te astept,
Cu bratele deschise o sa-ti ies in cale.

Si beat probabil de uimire,
Retina mea te fura incet,
Plutesc pe-o muzica de lire
Si uit de floarea de la piept.

Dorea de mult o imbratisare
Si un sarut de buze reci,
Iar gestul meu,cumplit o doare,
Ireparabil poate-n veci.

Cand mana intinzi a mangaiere
Si ea iti tremura din cot,
Imi pare floarea ca o cere,
Tresar,amnezic,cat mai pot.

C-un gest febril de om uituc
Descopar floarea in asteptare,
Iar tie ti se pare un truc,
Un artificiu ti se pare...

In genunchi cu floarea intinsa
Lacrimi mi-se infunda in petale,
Tu ma saruti pe tampla ninsa
E prea frumoasa aceasta cale.

Cenuşă albastră - de Veronica Simona Mereuta

Mi-ai dat lumina s-o port

adânc să mistui cuvinte-n piatra
seacă de păcat,
privirea-n două braţe o împart,
atât de "viul realităţii" interzis
precum fructul oprit a-ngreunat
milenii de culoare
orizontul de veşnic
"neîncepută îmblânzire"

Şi-mi place,offf,
să mai privesc odată,
valul să mă sfarme de cuvinte,
nisipul să ma ierte-n scoică vorbitoare
de doruri săpând adânc
... al meu destin
şi e puţin,
mai mult decât o gură de pământ
rămasă din mărul gustat de mult,
când dorul nu-l ştiam
dar n-aş fi vrut,
o mie de picioare-n schimb,
cu care fericirea goală să-mi măsor!





ACOPERE-MĂ - de Burde Victor

Acoperă-mă,
cu părul femeie,
să-mi ţii de cald
ca ierbii încolţite
primăvaratic,
umărul zăpezii
întârziat pe trup.

Mi-e bine aşa,
ca în ochiul amiezii-
ameţitor de verde;
Rămâi cu mine,
până în ceasul
de margine
a nopţii,
Iubeşte-mă
şi nu mai pleca...

Balada spânzuratului de Boris Ioachim

Îl chema- cum îl chema…
La ce naiba ar conta?
Bătea vântul, era seară?
Era toamnă, era vară?

Era ziuă, era noapte?
Era jale peste poate?
Sau era doar gând pustiu
În văzduhul vineţiu?

Era tânăr ? Da, era!
Îl chema… cum îl chema…
Poate ”neica nimenea”–
La ce naiba ar conta?

Poate ciocârlii cântau
Poate doar câinii urlau
Poate cineva-l iubea –
Poate lumea îl ura

Poate se temea de toate
Poate-i era dor de moarte
De neant şi risipire –
Sau fugea de amintire.

Poate se crezuse jalnic
Şi voia să fie falnic
Sau o frunză ce căzuse
Şi-napoi în pom se vruse

Să se legene spre seară…
Era iarnă, era vară?
Îl chema… de ce ce-ar conta?
- Poate nici nume n-avea…

Poate-avea nume de floare
Poate-avea nume de soare -
Sau avea nume de humă
Fără tată, fără mumă

Fără fraţi, fără surori…
Poate-avea fruntea în nori
Şi picioarele-n pământ
Şi voia să-şi ia avânt

Să se-nalţe, să se ducă
Unde-i sufletul nălucă
Unde toţi zic că se duc…
Poate avea nume de cuc

De feciorul nimănui
Blestemul pământului…
Poate că era urât
Sau avea gâtul prea scurt

Şi voia să şi- l lungească…
Ori vreo parte muierească
Îi spusese “dragul meu”
Şi-i sucise mintea rău

Ori poate îl părăsise
Sau c-o vorbă îl lovise
Drept în coşul pieptului -
Sălaşul sufletului...

Poate lumea nu-i plăcea
Lumea asta – haită rea
Lumea asta – rău hăţiş
Fără nici un luminiş

Fără dragoste şi dor…
Poate- avea nume sonor
Şi era UN CINEVA
La ce naiba ar conta?

Bătea vântul, era seară?
Era toamnă, era vară ?
Era ploaie ori ninsoare
Sau parfum sfios de floare?

Cine ştie ca să spuie?…
Umbră neagră dealul suie
Spre copacul întristat
Singuratic şi uitat.

Dimineaţă… cer cu nori
Era brumă, erau flori?
Crengile tăragănă
Frunză neagră leagănă:

“Frunză neagră, or veni
Oamenii - făr’ a boci
Şi te-or duce ,ocolit,
Până într-un loc ferit.

Te-or da pradă lutului –
Hrană nesătulului -
Şi din tine-or creşte spini –
O mulţime de ciulini

Nimeni nu te-o pomeni,
Nimeni nu te-o prohodi...
Numai noi ne-om aminti
Că ne-ai fost frunză de-o zi”

Astfel crengile vorbiră…
Oamenii puhoi veniră
Şi-l luară din copac
Şi-l numiră fiu de drac

Fiul necuratului –
Blestemul pământului…
Şi-şi scuipară toţi în sân
Şi îl duseră prin fân

Prin fân şi prin nalbă-naltă
Nimenea să nu-l mai vadă.
Şi-ntr-un loc ascuns scobiră
Cu pământ îl înveliră

Şi plecară flecărind
Şi de rău mortul vorbind:
Că-l chema … cum îl chema
Că era aşa… şi aşa…

Numai copacul îl plânse
Şi o creangă mare-şi frânse
- Creanga care îşi pierduse
Frunza neagră ce-o avuse…

…Îl chema… cum îl chema!
Nimeni n-o mai întreba –
La ce naiba ar conta?

Gând frânt... de Nicoară Nicolae-Horia

Nimic nu e mai dureros
decât un gând
frânt,
înfrânt!
E ca un copil
care
nu știe
să se nască
singur...

al 6-lea simț - de Zaniciuc Carmen

când nu pot vedea
lumina ce se reflectă într-o lacrimă
roua unei flori
pentru o nimfă
ating petalele ce mă învăluie
într-un evantai
iar mâinile te simt
ca și cum niciodată
n-ar fi cunoscut altceva

Iubito, ciorile tot dau târcoale… - de Boris Ioachim

Iubito, ciorile tot dau târcoale –
În dimineţi şi seri îmi croncănesc…
Şi într-adins, tristeţi îmi lasă-n poale –
Atuncea când te vreau şi te doresc.

Privesc pe geam văzduhul ros de ceaţă –
De-o veşnicie, soare n-am văzut…
Dar sufletu-mi se umple de verdeaţă,
Căci primăvară-mi eşti şi început.

Un început de viaţă, plin de rouă,
De soare cald, de ciripit vioi
Şi de speranţă proaspătă şi nouă –
Că într-un suflet suntem amândoi.

În trup – departe, poate prea departe,
Suntem, iubito, şi-i cam dureros…
Dar până când banala, stearpa moarte,
Nu mă va cere – te visez frumos.

Mi-e dor să mi-te aciuezi în poale,
Să te sărut fierbinte, ameţitor…
Să sorb aroma fină-a gurii tale –
Să ne iubim, pierduţi în viu fior.

…Sunt vise doar – la geam, fără-ncetare,
Din zi în noapte, ciori îmi croncănesc…
Dar eu visez, cu râvnă şi ardoare,
Că-n braţe-mi eşti şi straşnic te iubesc…

DORINȚĂ - de Emil Marian

Mă-mbăt cu-a ta aromă și cu-ale tale șoapte,
Cu dulcele sărut, parfum de răsuflare,
Cînd mă trezești la viața și-n casă este noapte,
La mine-n suflet iarăși este o zi cu soare.

Dragostea-mi îți dogorește spre trupul tău fragil,
Sărutul meu dulce amar pe trup e tatuat,
În brațele-mi te înfășor femeia mea copil,
Și-n soaptele care nu dor aud al tău oftat.

Ca un vîrtej eu te iubesc sau lin ca un zefir,
În a mea inimă te prind și-acolo te păstrez,
Iar viața-i roză de acum, parfum de trandafir,
Și bucuros eu ma ciupesc să văd dacă visez.

pârâu - de Ovidiu oana-pârâu

Sunt doar un pârâu
ce adună în el,
statornicia şi puterea muntelui,
unduirea sălciilor
şi arome de floare şi iarbă.

Am memorat
mângâieri de nisip
şi atingeri de piatră,
adăugându-mă la final,
undei care îţi cuprinde glezna.

Când mă presari
din căuşul palmelor
pe trup sau mă sorbi,
simt timpul prin care am curs
şi te întreb:
~ mai ţii minte apa ?

Nu-mi răspunzi.
Eu curg,
iar în prospeţimea
şi lacrimile tale,
mă simt împlinit
în destin.

Dă-mi fruntea să o sărut
şi visează că-ţi sunt
şi adiere, şi apă, deopotrivă ...

Daca vrei iubire... de Lacrimioara Lacrima


Daca vrei iubire
Vino la-ntalnire
Sub sclipiri de stea
Da-mi dragostea ta,
Sub a lunii raza
Da-mi noua speranta
Ca ma vei iubi
Cum tu numai sti…
Daca vrei gurita
Vino-n poienita
Sa gusti buze moi
Sa fim doar noi doi.
Vino la izvor
Sa pasesti usor
Sa vezi pasarele
Si visele mele…
De ma vrei pe mine
Vino pe coline
Pe dealul cu dor
S-admiram un nor,
Iar el cand va plange
In brate ne-om strange
Cand ne-o picura
Vom simti iubirea…

Vin’ sa ma mangai
Sa-mi soptesti intai
Vorbe dulci, duioase,
Sa-mi spui ca-s frumoasa…
Vino si-ai sa vezi
Ochii mei cei verzi
Verdeata sub pleoape
Sa-mi fii mai aproape!
Vino, fara teama
Sa calcam prin iarba
Si sa stam sub pomi
La pieptu-ti s-adorm…
Sa-ti simt inima
De-o cere pe a mea
Sa-mi dai un sarut
Sfios si tacut…
Sa m-alinti intr-una
Pan’ rasare luna…
Pana dimineata
Sa ma tii in brate…
Eu mereu te astept
Fara vreun regret
Daca vrei sa vii
Aici eu voi fi…


Probabilitate - de Veronica Simona Mereuta
















îmi destram iluziile pe-o margine de prăpastie,
ar fi prea desuet să le îngrop,cu litanie de preot
cu tot ce ar fi putut ieşi bun sau poate ...nu.

a desface e ca şi cum ai atinge din nou legătura,
descătuşa nodul din strânsoare,
când celelalte semne nu mai sunt să te răsucească din drum.

pogoare-se nor,numai un fulger ar fi de-ajuns
să mă opresc unde-am uitat cum sunt,
venită şi nu adusă cu de-a sila pe pământ.

în geană de surâs mi-e dorul orb,
descânt i-ar trebui,apoi o ploaie de alean,
aducă, de pe urmă, rod!

n-am să mai spun încă o dată,
cele bune nu rămân,în sfoară sau al ei pripon,
căci zmeul meu e blând... de-acum.

Zi iubire! - de Costel Suditu

Cine poate ca să-mi spună,
Cum de mintea ce-i nebună,
Din nainte va să ştie
Totul cum va fi să fie?

Fiindcă mi s-a întâmplat,
Un nebun de m-a strigat,
Că ce o să mi se-ntâmple,
Nici puţine nici prea multe,,
Vor fi toate ca o apă
Priponită într-o baltă,
Fără val şi fără spumă;
Ca o Lună fără Lună;

Cine poate ca să-mi spună,
Cum o minte ce-i nebună,
Ştie totul despre mine?!
Zi iubire!
Zi iubire!

Mi-a rămas destinul repetent - de Costel Suditu

În timp ce trecutul meu
Se ceartă cu viitorul meu,
Eu nu mai sunt;
Pentru că nu îmi vreau trecutul
Şi nu imi ştiu viitorul,
Prezentul meu, va mai fi trecut?
Ori nici viitorul prezent?
Mi-a rămas destinul repetent...

Unele - de Veronica Simona Mereuta

rânduri
n-ar trebui
aştenute pe hârtie
poate
toate
se aşteaptă
efemeridă
zăbovirea sa le-o
scrie

prea multele stele
singur
licăr
de vrajă
n-au să aducă
decât
pe-o dungă
de streaşină
oblăduită-ntr-o
palmă de strofă
uitucă

Iubire la țară - de Zaniciuc Carmen

Ana a iubit mult, știa că nu ea a fost de vină, ci zorile ce-au îndemnat-o. Ana a fost fată bună, acasă la mama și la tata, a fost ascultătoare, au învățat-o cum să se poarte, cum să fie demnă de renumele familiei. Erau oameni buni și așezați. Ana era îngândurată. Mama o privea ca și cum s-ar fi regăsit în ochii ei, ca la 16 ani. O trecu fiorii.
- Ce-i cu tine mamă? Iar te gândești la prăpăditul de Fănică?
- Nu-i nimic, mamă… spune ea, parcă speriată.
- Nu-i băiat de tine, e un bagabond, umblă teleleu, pe unde nici nu te aștepți. Anu trecut a luat banii de la tac-su și a fugit în lume și uite acu s-a întors cu coada între picioare, slab mort și făr un ban. L-au prăpădit băutura și femeile.
- Da mamă, îl știu, spune ea îngrijorată.
- Dacă mai vine pe aici să nu-l mai bagi în seamă, am văzut eu cum se uită la tine. Ai grijă să nu-l superi pe tac-tu. Doar știi că tine la familie…
- Știu, spuse Ana, încercând să nu roșească. Îl cunoștea pe Fănică, mai mult decât știa mama, îi arătase șura lui cu fân și ea neștiutoare, s-a dus, ai ei n-o învățaseră să se ferească. Și l-a iubit, Fănică a iubit-o și el, doar i-a spus. Dar Ana n-a știut că Fănică iubește toate femeile.
- Bună ziua, coană Getuța! spuse vecina de vizavi. Ce faci, iar cu treabă?
- Bună Florico, tot cu treabă, uite mă necăjesc cu fata asta, că-i fuge ochii după Fănică și nu-i băiat bun.
- Așa-i Ano? uită-l! Lumea vorbește că-i derbedeu. Tac-so l-a iertat, dar uite ca i-a făcut-o iar. S-a dus prăpăditu și i-a furat agoniseala încă o dat. L-a lăsat singur și mai amărât.
- Ce spui tu, Florico? Doar ce s-a întors și l-a îmbunat pe bătrâne-so.
- Cum Așa? spuse Ana, ținându-și respirația.
- Da, tu Getuțo, i-a luat tot și s-a cărat. L-au văzut sătenii la trenul de noapte.
Ana lăsă capul în pământ. Măsa răsuflă ușurată.
- Lasă tu Ano, nu mai fii supărată. Gheorghiță e băiat bun și ține la tine. Nu te mai uita după prăpădiți, că aduc numai necazuri. Uite și tu Florico, zi tu, cică să-ți ierți copiii, să le lași libertate, să facă de capul lor; dacă nu știi să-i ții lângă tine cu bâta și biserica, uite cum ajung.
- Da Getuțo, Dumnezeu să-l aibă în pază pe bietul bătrân, ca mult a mai suferit. Să stea el singur și acu când se bucura și el… spunea la toți că s-a întors fi-so și că s-a făcut băiat bun, că l-a așteptat și c-a strâns pentru el, că știa c-o să vină, exact ca în pildă, fiul risipitor…
Ana pălise. Nu putea să creadă, doar Fănică îi spusese c-o iubește și c-o așteaptă în șură.
***
Ana singură, în fân, îl aștepta pe Fănică. Privea stelele și se ruga să nu adoarmă singură. Dar Fănică nu mai veni. Ea se ghemui, instinctual, acoperindu-și cu mâinile burta. Fănică rămase în pântecele ei. Și nimeni nu știa. Nici măcar ea.

Angoasă - de Boris Ioachim

Prin noaptea-mbâcsită cu fum de maşini
Mai tremur-apatic, miresme-n grădini
Şi-o grea întrebare mă sapă vârtos:
Urât e frumosul, urâtu-i frumos?

Din astrele bolţii tot picură, arar,
Sclipiri îngheţate, ce pier în zadar;
Nu-i cerul nădejdea spre care să-nşir
Haotice gânduri, în nopţi de delir.

Lătraturi de spaimă se-aud de prin curţi –
E ora la care nu poţi să mai uiţi.
Cumplite-amintiri răsar, zgrepţănând,
În porţi reci de suflet, trecutu-nviind.

“Cri-cri!” – s-aud greieri în bezna profundă
Şi spaime – o mie tot trupu-mi inundă
De ce doar angoasa în preajmă îmi şade
Când pleoapa de plumb pe ochiu-nvins cade?

Mă mustră, în treacăt, ciudatul parfum
Ce vine în valuri, să-mi ceară uium;
Ciudatul parfum al zilelor duse,
Zadarnic pierdute în doruri nespuse...

sâmbătă, 28 iulie 2012

Turturele-n busuioc… de Radu Adrian Gelu

Privirea zboară gândul pe cer senin,

lacrimă după lacrimă plouă obrazul,
stropi de îngeri ori picături de venin,
tot udă tristeţea sau aprind extazul…

Zâmbetul argintiu, pene cioc în cioc,
este liniştea vie în furtuna din mine,
sărutul a două turturele în busuioc
pe pervazul ferestrei mele, ca zâne…

Firimituri şi micile seminţe adesea
reţinând popasuri, întâlniri amicale,
aduc mulţumiri zi de zi la ora şasea,
credinţei în iubire, cele două vestale…

Pereche sunt fără jurăminte strâmbe,
mereu împreună de-i soare, sau tună,
şi ne învaţă lecţia cele două porumbe,
zborului statorniciei sub orice furtună…


din temeri - de Belean Maria

a rămas un sunet slab
nu-i mai simt greutatea
ai reușit să mă îmbraci în alb
să pot strânge lumina la piept până nu-i mai rămâne cer

vroiam peste strigătul arborilor
să mut zile
să cer iertare anotimpurilor

acum ești aici
cu zâmbetul celei mai duioase povești-ofrandă
pâinea zilei este a mea
atât de pură
încât pot crede în foamea codrilor
și-n nesfârșirea poveștilor
o împart cu tine până la ultima înghițitură
orice neînțeles

ne înălțăm aproape de porțile raiului
cu numele iubirii
pus cruce în palmă

AŞTEPT IUBIREA LA POPAS - de Patricia Serbanescu

de aş avea adresa ta

aş coborî din steaua mea
să vărs din sufletu-mi amar,
doar arşiţa, prinsă-n pojar.

din spiritul meu răvăşit
de-atatea doruri zdrenţuit
mi-aş coase aripi de condor,
şi aş veni la tine-n zbor.

aş lua cu mine-o mândră stea
să mi-o aduci, când vei urca…
să-i simţi fiorii cristalini,
sunt ca ai mei, poţi să-o alini…

vei strânge mierea revărsată
cu focul ce ne arde-n vatră,
nu vei mai vrea să stai stingher,
şi vei zbura din iarbă…-n cer.

s-ajungi să-ţi risipeşti iubirea
găsindu-ţi printre sori, menirea,
îngăduind să stingi odihna
şi să-ţi oferi, mai târziu tihna.

să fim, cum sufletul ne-o cere
rugă slăvim de mângâiere,
lumină fie-n timpul cea rămas
şi s-aşteptăm iubirea… la popas.

nu știai, nu-i așa? - de Nuța Istrate Gangan

îmi spui că ţi-e bine
în inima mea
că te răcoreşte
ploaia cuvintelor mele
și te înduioşează
toamna surâsului meu

îmi spui că ţi-e bine
simţindu-mi trăirile
zvâcnindu-ţi în palmă
și că uneori
încerci să mă vindeci cu tandreţe
din interior

îmi spui că ţi-e bine
și că zâmbeşti
la gândul că mă poţi simţi
aşa cum nimeni altcineva
n-o va putea face
vreodată

ți-e bine...
dar uneori te simt
bâjbâind pereţii
precum un orb
își caută calea cu bastonul său
.........................................
(nu ştiai că inima mea
nu are ieşiri
nu-i aşa?)

Nu sunt... de Nicoară Nicolae-Horia


Nu sunt preot, n-am preoţit vreodată,
Cuvântul meu- tăcerea mea dintâi e!
Tu, iartă-mă, femeie, şi mă iartă-
Îmi amiroase gândul a tămâie.

Te uiţi la mine cum se uită luna
Cu stelele deasupra la un loc,
Eu sunt în voia Lui dintotdeauna
Şi nu din timpul tău fără noroc.

Dacă m-atingi cu ochii şi cu mâna
Aerul se-aprinde-n jurul meu
Şi totuşi tu îmi eşti aici stăpâna-
Stinge-mi focul, stinge-mă mereu...

Nu sunt preot, de-am spovedit vreodată
Sub patrafirul Gândului tăceri,
Tu iartă-mă, femeie si mă iartă
Când singură cuvântului mă ceri;

Aici noi suntem amândoi minunea,
Aici noi suntem amândoi zălog,
Nu sunt preot, îmi place rugăciunea
Şi singur şi din tine să mă rog...

Asta-i țara ta, copile... de Nicoară Nicolae-Horia





Cu șperacluri și cu pile,
Cu boieri și cu haiduci,
Asta-i țara ta, copile,
Unde-n lume să te duci?

Peste tot se înserează,
Stai aproape lâng' ai tăi,
Cel de sus ți-a dat-o-n pază
Să o aperi de cei răi!

Mă cuprinde iar mânia
Ca pe prințul din povești,
Vin străini în România-
„Doamne, ce frumoasă ești!”

Hai, deșteaptă-te odată,
Strânge dorul meu la sân
Și din zarea îndepărtată
Nu uita că ești român!
....................................
N-am hodină nopți și zile,
Toate grijile mă dor,
Asta-i țara ta, copile,
Cealaltă-i țara lor...

Asta-i țara ta, copile... de Nicoară Nicolae-Horia




Cu șperacluri și cu pile,
Cu boieri și cu haiduci,
Asta-i țara ta, copile,
Unde-n lume să te duci?

Peste tot se înserează,
Stai aproape lâng' ai tăi,
Cel de sus ți-a dat-o-n pază
Să o aperi de cei răi!

Mă cuprinde iar mânia
Ca pe prințul din povești,
Vin străini în România-
„Doamne, ce frumoasă ești!”

Hai, deșteaptă-te odată,
Strânge dorul meu la sân
Și din zarea îndepărtată
Nu uita că ești român!
....................................
N-am hodină nopți și zile,
Toate grijile mă dor,
Asta-i țara ta, copile,
Cealaltă-i țara lor...



MIHAI BRAVU - de Aurel Peteoaca

Mihai taranii sunt legati de glie,
Boerii toti si-au pus averile in joc
Si din Viena intarzie o solie,
Doar ochii tai au valvatai de foc.

Ce gand te macina ghiaure?
Ce aliante se lasa inca asteptate?
Mai marii lumii vor laurii sa-ti fure,
Dar umbra ta ii umileste in pacate.

La Calugareni doar pentru o zi,
Neajlovul in sange ai inecat,
Doamne si azi manoasele campii,
Te asteapta tot viteaz si tot neinduplecat.

Ti s-a tocit si sabia la brau,
Iar barda in stanga parca a ruginit,
Doar roibul tau mai spumega in frau,
Ca sa te poarte intr-un atac cumplit.

Doamne ai fost iertat de esafod,
Numai tradarea n-a putut ca sa te sara
Si ti-au curmat speranta in rod,
Dar visul tau a rotunjit o tara.

In Alba Iulia ,in inima de Ardeal,
In albe straie,Doamne,sa revii,
Sa-ti sorbi iar nemurirea din pocal,
De frica, o vesnicie,dusmanii te vor stii.

Buzestii frati ti-au fost ca fratii,
Iar Novacestii garda,uneori si scut
Si ai comandat in lupta Dunarea,Carpatii,
Iar mlastina te ajutat cat a putut.

Maria Ta ai fost precum un soare,
Iar vitejia ta va ramane anotimp,
Esti cel mai sfant,absenta ta ne doare
Si nu vom da vrodata Carpatii pe Olimp.

Iar pohta ce ai pohtit marite Doamne,
Ne-a fost porunca vie peste ani,
Istoria te-a retinut in cuget si icoane
Si etalon de piaza rea pentru dusmani.

Campia Turzii mai poarta rana adinca,
A neputintei de a fi oprit pe asasini
Si o remuscare acida inca ne maninca,
Precum viroza infipta cronic in plamani.

MI-E DOR DE PAUNESCU - de Aurel Peteoaca


Esti pus la zid si unii inca te acuza,
Ca ai fost poet de curte sau un poet prea mare,
Ca Tara si Poporul ti-au pozat ca muza,
Si ca Romania o iubeai cu inversunare.

Tu ti-ai purtat toti spinii pe fruntea sangerie,
Si-ai marturisit iubirea chiar rastignit pe cruce,
Iar faptul acesta il stiu strabunii de sub glie,
Clevetirile,azi, imi par neavenite si caduce.

Eu vin cu Dacii Liberi sa facem o revolta,
Eu vin ca aparare,in blugi si-n adidasi,
Iar Voronetul scrie lizibil pe-a sa bolta,
Ca praful nemuririi iti scanteie in pasi.

Ai incendiat prin tineri zeci de stadioane,
Iar poezia ta tamaduia ca un balsam,
Ne este dor poete sa te vedem cu toane,
Si spiritul sa-ti intre in creativ vacarm.

Ai fost bolnav de tara,ireversibil si acut,
Ai iubit femeia,vazand-o sublima zeitate,
Erai in stare s-o reinventezi din nuiele si din lut
Si ai absolvit-o ireversibil de pacate.

Pacient,cu tricolorul ciuruit pe sange,
Avand o boala dar nu si-un tratament,
Mi-e dor de tine,tristetea in mine plange,
Iar timpul mi se pare nefiresc de lent.

Mi-e dor de Paunescu,ca de-un frate,
Mi-e dor de Paunescu,ca de-o ruda,
Bat clopote la Putna,vibreaza o cetate,
Si-un neam intreg in remuscare mai asuda.

Furia de a fi român ( II) - de Boris Ioachim

Furat fără ruşine, ca-n codru, acest popor,
Se pare că nu are, deodată, viitor…
În patru zări albastre i-s-au risipit bărbaţii –
Aşa e când la cârmă sunt strâmbii şi guşaţii.

La capăt sunt ajunse hotarele răbdării –
Şi adânc e-nfiptă-n inimi sămânţa dezbinării;
Un neam lipsit de milă, unire şi răbdare –
Sortit e să se afunde în veşnică uitare.

Mai spornici în mişcare sunt melcii şi sunt racii –
Căci ţara, azi, o umplu bolnavii şi săracii…
Şi alăturea de hoţii, ce-şi fac groteşti căsoaie,
Vezi fiii ăstei naţii cum scurmă prin gunoaie.

Minciuna-ajunsă-i artă – iar furtu-i virtuos…
Şi bine-i doar de-aceia ce s-au înfipt la os;
Trudeşte-n van românul, la dări plătind cu sârg –
Căci proastă-i socoteala - de acasă până-n târg.

Debusolaţi şi singuri, copiii, totuşi, cresc…
Dar nu ştiu să discearnă frumosul de grotesc;
Dezamăgiţi de viaţă, bătrânii, trişti ne mor –
Şi golul cin’ să-l umple, la loc, în urma lor?

…La orizont, prezentul, e-un fel de viitor -
Şi blestemat, se pare, e-n veci, acest popor…
Speranţele, pierdute, în amintiri rămân –
Şi vie-i doar furia de a te numi „român”…

Fetitei mele... de Cornelia Stamati

Cand ai plecat, s-a rupt in mine-o lume!
Voiam sa urlu,in brate sa te strang...
Eu pot lupta cu toti si sa-i infrang,
Doar tu, copile, sa ma strigi pe nume...MAMA...

Aici tot aerul, miroase a tine
Si praful,vantul, soarele si marea!
Dar usa cand deschid, lacrima vine
Ca nu iti vad surasul si chemarea...MAMA...

Tu stii,ca nimeni si nimic, pe acest pamant,
Nu mi te poate rupe, din fiinta!
Dar in genunchi cobor cu juramant...
Copil frumos,tu spera si sa ai credinta!...IN MAMA!

EU SUNT AICI...IA BINE SEAMA!...

Insomnie II - de Boris Ioachim

Dumbrăvile gândirii le colind,
Orbecăind prin smârcurile ei…
Cătând să aflu unde, cum şi când
S-au dus de-a berbeleacul anii mei.

Au doară, nu sun eu puştanul care
Cu ochii limpezi şi cânepiu păr,
Visa să-ajungă, dintr-odată, mare
Ca-ntreaga lume s-o ia în răspăr?!

Să săvârşească, plin de idealuri,
Măreţe fapte, pentru cei din jur…
Azi, mă izbesc, buimac, de-a-vieţii maluri
Şi fiecare zi – de-abia o îndur.

Nu ştiu de ce, tocmai în noaptea asta,
În care cerul plânge liniştit -
Aşa, deodată, m-a lovit năpasta
De-a mă întreba, cam unde am greşit?

Se poate, oare, ca naivitatea –
De care multă vreme-am suferit –
O fi la mijloc – sau credulitatea
Ce mă făcea, uşor, să fiu minţit?

Îmi colcăie în creier neînţelese
Dorinţe, remuşcări şi amărăciuni…
Cum aş putea să fac ca să nu-mi pese
De nedreptăţi, orori şi de minciuni?

Ci, vino-odată, albă dimineaţă!
Să scap dintru-al gândului hăţiş…
Să scot din mine bulgărul de gheaţă –
Ce mi-a intrat în suflet pe furiş.

…Dumbrăvile gândirii, colindând,
Mă rătăcesc prin smârcurile ei…
Aş vrea, nepăsător, din când-în-când –
Să mai păşesc pe-a-liniştii alei.

Cerul… de Lacrimioara Lacrima



Sus, deasupra noastra,
E bolta albastra
Plina de mister
Se numeste…cer.
Daca-i primavara
Soarele apare
E mangaietor
Inca de prin zori,
Vara-i mai frumos
In rasarit duios
Pana asfinteste
El ne-nveseleste
Norii cand se strang
Lacrimile-i curg
Racorind pamantul
O data cu vantul
Cu frunze se joaca
Doar ca sa le placa
Stropii care uda
Intr-o ploaie pura
Tainica uimire
C-o simpla privire
Descoperi pe cer
Atata mister…
*
Atunci, cand e toamna
Vise lungi te-ndeamna
Sa nu bagi in seama
S-alungi orice teama,
Cer posomorat
Ploaie si mai mult
Poate te simti singur
Strabatut de ganduri
Caci iarna-i aproape
Cer cu grele pleoape
Zapada va cerne
Cu fulgi albi prin gene
Noaptea…acolo sus
Stele sunt…sau nu-s
Vor fi inghetate
Cu dor luminate
De-o luna ascunsa
Ca-i de ger patrunsa,
Coltul meu de cer
Cel de azi si ieri
E taram de vis
In iubire prins
Noi doi am trecut
Orice anotimp
Cerul de-l privesc
Imi reamintesc
Ca dragostea noastra
E…sub bolta albastra…
*
Cerul este vesnic, oglinda de vis, privindu-l…nimic, n-o sa fie-nvins, poate de aceea, este dragostea, albastra minune…infinit spre lume…


de voi fi - de Zaniciuc Carmen



mi se vor așeza toate lucrurile
pământul mă va sufla în praf
mă voi risipi și voi rămâne
umbra unui vis
ca puful de păpădie voi zbura
el va ține singurătatea mea
și eu îi voi duce dorul

în vecie

ne-am regăsit într-un haos al ființei
un pai ce ia foc în razele soarelui
să le aprindă pe toate
și dacă ard
las moartea pământului s-o ducă
în mormânt

vineri, 27 iulie 2012

O ipoteză - de Lavinia Amalia




Zideste-ma intre pamant si cer
Sa fiu cararea pe care pasesti
Tu fi-mi designer,eu iti sunt model.
Calca cu grija,sa nu ma strivesti,
Ca pe un vis crescut intamplator
La margine de suflet-gand stingher.
Sterge ferestrele de praf si nor
Sa pot elucida acest mister,
Inconjurat de-armatele tacerii
Care un curcubeu au zamislit
Inseninand cuprinsul departarii...
Azi clopotele bat pentru iubit.

Insomnie III - de Boris Ioachim

O pasăre de noapte îmi ţipă la fereastră –
Veghind ca insomnia, spinoasă buruiană,
Să nu se ofilească, dintru a minţii glastră –
Şi, ochii-mi, să nu pună, cumva, geană pe geană.

Se aud în noapte greieri, iar vântul lin adie,
Salcâmii-şi storc parfumul pe târgul prăfuit…
Din depărtări, furtuna, trimite - drept solie –
Un tunet stins, lugubru – mai mult un mormăit.

Ce namilă hidoasă îmi pare neagra noapte!
Şi-n creier îmi pătrunde, adânc şi dureros,
Şuvoi de gânduri negre, dojenitoare şoapte,
Ce-mi spun că-n viaţa-mi stearpă, nimic nu e frumos.

O, pasărea aceasta, ce-şi ţipă disperarea –
Sau, poate, fericirea-şi vesteşte, cu mult sârg -
Îmi tot aduce-aminte că nu-mi găsesc cărarea
Şi-mi cere, insistentă, cu moartea să fac târg.

Strivit de plumbul zilei, de silnicia ei,
Încerc, fără nădejde, odihna să-mi găsesc…
Dar, pasărea îmi strigă, cu deznădejde: ”Hei,
Nu mai urzi speranţe, ce-oricum, se risipesc!”

Nu mai urzesc speranţe, nici amintiri nu am –
Mi-e trecerea prin lume – aproape de sfârşit…
Afară, vijelia, pornită-i pe bairam –
Salcâmi se zbat, în noapte, cu geamăt tânguit.

Iar pasărea, într-una, îmi ţipă, cu mult sârg –
Veghind ca neagra noapte, încet, timpul să-mi cearnă…
Salcâmii-şi storc parfumul pe prăfuitul târg –
Şi n-am nici o nădejde, să pun geană pe geană…

Amintiri postume... - de Nicoară Nicolae-Horia


Nu îţi fie teamă,
Verbul încă-i viu
Şi îmi poartă paşii
Hoinăriţi prin lume,
Câteodată-mi vine
Să m-apuc să scriu
Cartea mea de versuri-
Amintiri postume...
Cerul de acasă
Plin e de cuvinte,
Ca un glas de clopot
Mântuit la Blaj
Tu să-mi fii aproape
Ca şi înainte
Când aveai în palme
Sufletul meu gaj...
Bântuie prin aer
Patimi fără nume,
Seceta preface
Rugăciunea-n scrum-
Câteodată-mi vine,
Şi nu ştiu anume
Cine mă îndeamnă,
Să mă scriu postum...

O bufniţă supărată... - de Radu Adrian Gelu



















Bufniţa creaţă cică e înţeleaptă,
ştie a număra stelele de pe cer,
aşteptând şoricei noaptea toată,
să iasă din al lor secret ungher…

Ochii mari parcă zâmbesc roată,
în lumina cea de stele nocturnă,
din balconul de frunze tot caută,
o mişcare de musteţi în ţărână…

Somnambulă-n zori, morocănoasă
este pe noaptea ce stinge stelele,
e flămândă, nu-i chiar bucuroasă,
fără şoricei, a privit doar astrele…

Bufniţa de noapte cu ochii închişi,
după frunziş la culcare numără oi,
măcar odihnă s-aducă ochilor irişi,
ignorând cât poate, trezitul broscoi…

Mierla-i sparge în ureche un ecou,
Uuuu-hu-huuu… ţipă a sperietură,
apoi începe a număra oile din nou,
retrasă acum într-o largă scorbură…

N-apucă să sforăie şi o ciocănitură
răsună-n toţi pereţii, ce hămălaie,
vecina bate cuie-n fiece crăpătură,
la viermişorii moi numărând vioaie…

Off… doar o moţăială poate apucă
mahmură până ce noaptea iar vine,
o numărătoare de stele să-i aducă,
până atunci, bune ar fi ceva aspirine…

Coridă - de Costel Suditu


Ce splendide coarne!
Ce muşchi de Titan!
Priviri, să destrame
O lume de jar!

Ce copite strălucitoare
Îmi sunt ropot de inimă!
Nebuniei, oh, ce desfătare
Îi este plăcerea nebună!

Ca un Zeu priveşte!
Cu nările adulmecând,
----Şi totuşi plăpând,
Ce viaţa-i urzeşte
Luptând;

Înfige copita adânc în nisip,
Îşi umflă plămânii cu zarea precară,
----Şi parcă de viaţă-l secară
Cei ce-l privesc,
Când dintr-odată i-apare un chip,
El că şi zboară!
Şi toţi zbenguiesc;

Se-mpiedică, însă, exact ca un Zeu,
Se ridică şi-aruncă scânteie;
Sărmanul, e strâmb chipul meu
Ce simte că sânge-o să beie;

O viaţă aleargă prin glod altă viaţă;
Una-i cu spadă şi minte,
Cealaltă, cu ţepene coarne în faţă,
Şi clipele sfinte;

Rânjesc saltimbancii, el stând, îi sfidează,
Copita îi tună, toţi tac, zarea muge;
De sus, de data aceasta veghează
Sângerosul de Ares, cu pufta-i de sânge;

Sub pielea lucioasă sunt prinşi ca-ntr-un dans,
Unul cu altul toţi muşchii;
Îi picură viaţa când suflă pe nas,
Ar vrea parcă sufletul puştii;

Oare câţi oameni, ca el, ar putea
Să stea cu pieptul în zare,
Când spada chiar pieptu-ar străpunge aşa,
Şoptindu-i în creier că moare?

Şi câţi biruinţa ar da pe un joc
Ştiind că le stă în putere?
S-accepte cumva netrebnicul troc,
Al celor ce moartea le cere?

E ceasul din urmă, din spate căzut,
În soare coarnele saltă,
Să vadă netrebnicii ce nu au văzut,
Mai muge încă odată!

Spoit el în roşu, spre roşu repede
Cu inima ce-i clocoteşte,
O şansă acelui nedrept care crede,
Ucigându-l, că biruieşte;

Şi a biruit sărmanul cu spadă,
Cu capă şi măreţie,
Ce nu are ochi şi suflet să vadă,
A lumii mare prostie.

Mai ştii?... - de Lavinia Amalia



Cum ieri ne ridicam
privirile spre soare,
Cum ne-mpleteam sub raza lui
Dincolo de sfidare?...
Mai sti?...
Cum mistuiam ca un altar
Jertfa buzelor tale
Si-n seva lor ma rasfatam
Sub dulcea apasare?...
Acum ma arde-abisul tau
Ce-mi picura pe coapse
Acorduri vii in Re minor
Din lacrimile-albastre
Mai sper ca sunt unicul val
In marea ta de doruri
Chiar de acum pictez pe mal
Icoane si simboluri...



ACOPERE-MĂ - de Burde Victor

Acoperă-mă,
cu părul femeie,
să-mi ţii de cald
ca ierbii încolţite
primăvaratic,
umărul zăpezii
întârziat pe trup.

Mi-e bine aşa,
ca în ochiul amiezii-
ameţitor de verde;
Rămâi cu mine,
până în ceasul
de margine
a nopţii,
Iubeşte-mă
şi nu mai pleca...

CINEVA MAI… SUS - de Patricia Serbanescu



Nimeni nu e forţat… să rezonăm la fel
Se-apropie, se-ating, doar cei ce au în suflet
Iubire, simţăminte, umani cu-acelaşi ţel,
Scânteia izvorată, din sete şi… din cuget…

Căci fiecare-n lume are un drum precis
Ne-om întâlni odată, şi ne vom recunoaşte,
Numai pe rând găsi-vom, calea spre paradis
Un drum déjà ştiut, ce-i dincolo de astre…

Suntem chiar diferiţi, vibraţia spune tot
În spirit ni s-arată… reala-nfăţişare,
Ea nu e măsurată şi nu pot s-o socot
E totul ce contează… fiind nemuritoare…

Putem să coborâm în bezna din mormânt
Doar spiritul se-nalţă, către un mândru soare
Şi fiecare urcă pe-un postament, ce-i sfânt
Aceasta este greaua noastră…încercare.

Aş vrea să înţelegem, durerea nu contează
În jur avem doar viaţa ce cântă şi vibrează,
Noi suntem măsuraţi, cu ale noastre fapte
Şi Cineva mai Sus…le-nscrie într-o carte.

În cimitire dorm strămoşii… de Boris Ioachim

În cimitire dorm strămoşii
Feriţi de stihii şi de veac…
Doar, rareori, aud cocoşii
Cântând în zori, elegiac.

Strămoşii dorm în lutul jilav,
Feriţi de vânturi şi de ploi
Şi neatinşi de veacul schilav –
Ce ne zdrobeşte-ncet, pe noi.

Strămoşii noştri dorm pe perne
De rădăcini ce cresc din ei…
Nu ştiu că-n lume se aşterne
Nemernicia – cu temei.

Ei trăiau viaţă liniştită
Şi răul – îl ţineau de rău…
Noi, ducem viaţă rătăcită
Pe căi ce duc, subtil, spre hău.

Strămoşii trăiau pentru glie,
Şi liniştiţi plecau în ea…
Viaţa noastră-i băşcălie,
Facil trăită-n zeflemea.

Bătrânii noştri n-aveau vise
De-mbogăţire din senin…
Purtau, în capetele ninse,
Sămânţă pură de creştin.

Cu glasul plin de-nţelepciune
Poveşti rosteau, din tată-n fiu…
Noi, avem suflet de tăciune –
Secat de taine - fad, pustiu.

Noi purtăm suflet de neghină
– Ei aveau suflete de grâu –
Şi vieţile ni se închină
La lăcomie şi desfrâu.

…Dormiţi, strămoşi, în lutul jilav,
Cu voi, s-a dus ce-a fost curat…
Căci, veacul nostru, este schilav,
Plin de mocirlă şi păcat.

În cimitire dorm strămoşii,
Feriţi de stihii şi de veac…
Poate că nici n-aud cocoşii -
Vestind că suntem fără leac…

*** de Iurie Osoianu


Ăsta-i taica celui care ne-a pierdut în cazino
Și deatunci sireaca țara e efect de domino
Și mai are îndrăzneală să ne dee public sfat
… Sau e un soi de paratrăsnet de la Donul de Filat?!

Apropo , nu știe nimeni , au numit ambasador
Unde poți lua agremanul doar că coadă de topor
Hai Filat , avem răbdare să vedem alt fecioraș
Undeva pe Piață Veche- trădător și diplomat…

Dacă undeva există cel mai strașnic din infernuri
O să arzi domnu” Lucinschi în cuptoarele geenei
Milioanele de lacrimi ce-a vărsat popoul meu
Îți vor picura pe creștet
Ca o seceră-asutita
Și ciocanul cel mai greu!!!

Respiraţie-n vântul vieţii… de Radu Adrian Gelu



În lumina crudă a dimineţii,
naşterea-i un zbor plăpând,
libertate-n candoarea vieţii,
tot să arzi esenţa-i căutând…

Din humă născută pentru zbor,
plutirea-i cu aripi din lut greu,
pe picuri de rouă-n vis călător,
de a fi zeu pământean mereu…

Pasărea de foc ce zboară cerul,
este lumina spiritului ce cântă,
e vântul din lira vieţii ca îngerul,
tumult de armonii ce descantă…

Cand mi-e dor de tine… - de Lacrimioara Lacrima




Cand mi-e dor de tine
Privesc zari senine
Ganduri ce m-apasa
Le las ca sa iasa…
Sa zboare departe
Sa nu se intoarca
Dar vin inapoi
Cu dor de noi doi
Curgere-n cuvinte
Spuse sa alinte
In minte-mi revin
Incercand s-alin
Inimioara, suflet,
Asternand un zambet
Lacrima stergand
Din ochi si din gand…
Cand mi-e dor de tine
Pictez clipe-n mine
Care au fost atunci
In culori prea dulci
Acuarela vie
Tainica amintire
Un tablou creat
Precum am visat…

Cand mi-e dor de tine
E tristete-n zile
Si multa tacere
Nu mai pot a cere
Soarelui de afara
Sa-ti vad chipul iara
Ca-ntr-o ‘ntruchipare
Speranta imi moare
Razele de foc
Mistuie un loc
Suflet de poiana
Ce poarta o teama
De ploaie si nori
Picurand pe flori
La pamant le-o pune
Si o floare anume
Se va frange-ndata
Dar nevinovata
E floarea iubirii
Cea a fericirii
Cu mireasma pura
Cum e in natura
Vantul e-n suspine
Si mi-e dor de tine…

Ce-i un dor? O nostalgie…raspandita-n poezie? Ori dorinta de un zbor…sa ajung incetisor…gandul ca sa mi-l asez…acolo unde visez…



De-acum - de Veronica Simona Mereuta


ar trebui să ştii,
că şuierul vântului nu-i mereu
tăiş de sabie neîndurător,
şi chiar de-ar fi,
...vindecă!
de-acolo unde te-ai oprit din crescut,
rotire de drumuri,vrej de viţă de vie,
necoaptă,nicidecum într-un pahar
ce pare mult prea plin.

uită-te între amintiri
dacă pielea îţi strigă după leac,
şi iartă-ţi inima întâi,
stând numai într-un genunchi de
reminiscentă mândrie,
apără-ţi chiar numai tâmplele,
de nu mă crezi...
gândurilor le trebuie un cuib,
de unde să-şi ia avânt.

pot să te pierd
până mâine?!

Prima zăpadă de Veronica Simona Mereuta


Ultima dată a calendarului,
Ultimul strigăt din
Ultimul cântec amuţit în
Ultima şoaptă.
Ultima carte de joc
roasă pe la colţuri, alunecând
pe-o margine a mesei rotunde.
Ultima floare care,
oricum nu va aduce
Ultima primăvară.
Ultima ceaţă,
Ultimul fum din
Ultima ţigară a
Ultimei cafele,
lăcrimând a drum lung,
fără întoarcere,
pe-o margine a
Ultimei căni, ciobită pe alocuri
dar...în nuanţe de verde.

Ultimul dor din
Ultima viaţă, din cele 9
sau poate,
Ultima clipă din
Singura trăită.

Ultimul tren din
Ultima gară şi
Ultimul cuvânt nerostit
sortit să se piardă ca
Ultimul grăunte de nisip
în singura clepsidră,
a Timpului care
ar fi prea mult să se-ntoarcă
pentru a privi peste umăr
Ultima umbră aceluiaşi pom
in singurul Asfinţit,
cel în care s-a crezut Om.

Ultimele cireşe
nepotrivite pe urechi,
cu roşul stins atât de blând, de
Prima zăpadă,
atât de albă,
atât de cuminte,
atât de...Linişte.


joi, 26 iulie 2012

Am aflat - de Veronica Simona Mereuta


azi
că munţii ştiu să păstreze tăcerea,
până în piatra seacă,
însetata de dorinţă floare de colţ,
i-o smulge nedureros,
şoptită înflorire a stâncii
înălţată în neştire către lumină


şi dacă-i aşa precum se spune
că am putea trăi doar cu lumină,
aceea ultraviolet strecurată de ploi,
viaţa ar înlocui împărţirea la doi
cu prima zăpadă a florii de cireş,
iar curcubeul ar reinventa cuvintele de alint,
împodobind privirea ca un brad de Crăciun,
chiar dacă nu poate ninge tot anul


mâine e întotdeauna altă zi
sau aceeaşi pe care ai fi vrut-o
să se întâmple altfel
fără grija că ţi-ar măsura cineva,
vreodată..."ca niciodată"
ruga de împlinire
in secunde si ore de trudă,
în subiecte şi predicate,
orientate anatomic spre
zămislirea întru cuvânt promisă,
laurii de cenuşă


încă mi-e drag verdele şi roşul,
al tău...al meu
suflu de trecător prin lume
cu dor!





mi-e dor să te umbresc... de Ovidiu Oana-pârâu

mi-e dor să te umbresc iubită
să stau ca nor asupra ta
să te ating într-o clipită
c
u picuri dulci din seva mea

apoi să te întorci în mine
la ceas de aspră adunare
cu dor adânc şi dulci suspine
să te răsfeţi sub apăsare

tu din oftare fă potir
în care sa topim abise
iar împlinirea din iubire
să mute oboseala-n vise

treziţi suav apoi de cântec
să ne amestecăm de dor
să mă presari pe coapse, pântec
ca pe-un arpegiu de amor


Venera a dat numele zilei când dragostea cuprinde ultimul atom ...

Rasarire - de Lavinia Amalia

Zideste-ma intre pamant si cer
Sa fiu cararea pe care pasesti
Tu fi-mi designer,eu iti sunt model.
Calca cu grija,sa nu ma strivesti,
Ca pe un vis crescut intamplator
La margine de suflet-gand stingher.
Sterge ferestrele de praf si nor
Sa pot elucida acest mister,
Inconjurat de-armatele tacerii
Care un curcubeu au zamislit
Inseninand cuprinsul disperarii...
Azi clopotele bat pentru iubit.

AI SĂ TE ROGI… de Patricia Serbanescu

























ai să te rogi în şoapte, că Dumnezeu aude
vor auzi şi pietrele, chiar stelele ce-s mute,
când vântul ne adie, spre a ne răcori
speranţele vor înflori, din miezul inimii.

dar uneori, mă rog în iarbă, şi-ncep apoi să cânt
iar alteori, văd umbra mea şi-o urmăresc oftând,
pân’la apusul vieţii m-adie acelaşi vânt
şi dincolo de viaţă, cât strâng pe piept, pământ.

zăresc cetatea morţii, părând ca o redută
şi langă mine către cer, sunt cedrii care cântă,
unii-au căzut amestecaţi, prin bolovanii deşi
rostogoliţi din lumi pustii, peste toţi cei aleşi.

te vei ruga în şoapte, că bunul Dumnezeu
trimite des spre noi, lumină şi iubire,
îşi freacă mâinile de Sus, El pentru noi e zeu,
când bucuros ne-o aştepta, pe toţi la întâlnire…

să ne rugăm pentru trezire, îndemn şi adevăr
doar ancorând nemuritor, al nostru steag de dac,
la vise ce-s crescute-n noi, n-om renunţa uşor
străjeri ai gliei strămoşeşti, rămânem veac de veac.


Stejar – copil – stejar… de Adrian Gelu Radu



Discret, tăcut – stejarul lasă ghindă
călătoare-n pat de frunze la culcare,
şi învelită-n muşchi parcă se afundă
cu rădăcini să prindă-n sol cuibare…

Discret, tăcut – în zori sorbind rouă,
încetul cu încetul copilul a crescut,
din rădăcină spre înalt când plouă
braţele tot mai vânjoase a desfăcut…

Discret, tăcut – clipă de clipă-n an,
şi an după an tot noi frunze îi apar,
mantie copacului pădurii suveran,
copilul a fi matur în al naturii tipar...

Discret, tăcut – mândrie a pădurii,
adunând înţelepciune în verdeaţă,
drept vântului şi soarelui raze aurii,
demnităţii în viaţă îi stă fortăreaţă...

Încetul cu încetul – tu copile învaţă,
a sta drept sub nori negri sau azurii,
viaţa copilului stejar să-ţi fie povaţă,
să ai parte de demnitate şi bucurii…

păcate - de Nuța Istrate Gangan

amurgul nu are nici un rost
dacă pleoapa ta
nu se scufundă în lacrimă
tăcerea ta devine absurdă
atunci când cuvintele, în năvălnicia lor
îţi rămân ferecate pe buze

iubirea...
şi ea se transformă
în monedă de schimb
devenind
pariu si miză în jocurile ridicole de societate

trăim pe aceeaşi planetă
sub acelaşi cer
subjugaţi sub crucile personale
uitând şi iertând greşelile noastre
și greșelile greşiţilor noştri

doar tu, singur
mai presus de tot și toate
într-o împărăţie nerevendicată
sub un cer neimaculat
îmi judeci dumnezeieşte
păcatele necomise încă

Scânteia... de Nicoară Nicolae-Horia



Câtă lumină
și cât întuneric fără hotar
locuiește
în ea!
Și totuși mi-e dragă
scânteia.
Și eu am primit-o
în dar
și o dărui
întreagă
cui
vrea...

‎:4 - de Oană Stefan Valentin


în patru împart
sec bobul de grâu
și-mi dă pâine cu rest.
oare unde e încolțirea?

în patru am ochii
când mă trezesc
și-mi dă orbire cu plus.
oare e întuneric?

în patru pun versul
două se văd bine
două să le ghiciți.
oare ce e, ciupercă?

în patru împart buzele
unele pe gând
altele pe înflorire.
oare-mi tremură carnea?

închei la ultimul
nasture viața
măcar despre moarte
să îmi stea drept!

ACOPERE-MĂ - de Burde Victor


Acoperă-mă,
cu părul femeie,
să-mi ţii de cald
ca ierbii încolţite
primăvaratic,
umărul zăpezii
întârziat pe trup.

Mi-e bine aşa,
ca în ochiul amiezii-
ameţitor de verde;
Rămâi cu mine,
până în ceasul
de margine
a nopţii,
Iubeşte-mă
şi nu mai pleca.

TU N-AI SĂ ŞTII - de Irina Nedelciu





Tu n-ai să ştii ce suferinţă
Îmi umblă-n inimă, fiinţă !
Şi cât curaj mi-a trebuit
Să te gonesc cu vorbe-n timp.

Cum am umblat împovărată
Pe drumuri neştiute-n şoaptă
Şi în porniri necugetate
Ţipam cerşind la blânda moarte.

Tu n-ai să ştii, câtă durere
M-a stăbătut cătând unghere
Şi în pârjol de foc iuţit
Mă arunca în asfinţit.

Şi n-ai să ştii, câtă iubire
S-a răsfirat doar pentru tine
Şi-n anotimpuri despletită
Cânta în voaluri ameţită.


Dorea s-o vezi, să auzi chemarea
Dar... evitarea-ţi era calea
Şi parcă-n vis îmi murmurai
Şah mat, iubito!... asta ai.

Tu n-ai să ştii ce suferinţă
Se scurge-n inima-mi, fiinţă !
Cum îmi atacă toată viaţa
Spunându-mi : bună dimineaţa !

Tu n-ai să ştii... nicicând, fiinţă !

miercuri, 25 iulie 2012

Despre toate şi nimic - de Boris Ioachim

Grădini de suflete, în jur, văd zilnic,
Cum cu tristeţe-ncet se pustiiesc…
Căci mersul lumii e grotesc şi silnic
Şi toate către scârbă ne-mbrâncesc.

Blazare sau cinism ne intră-n oase –
Şi despre dragoste arar vorbim…
Ca o cangrenă stă minciuna-n case –
Pân’ şi-n sinceritate o găsim.

S-ar zice că suntem egali cu toţii
Şi Dumnezeu ne-a plămădit la fel…
Dar cum s-aduni lingăii şi despoţii
Cu cei lipsiţi de şansă şi de ţel?

Ni-s sufletele îmburuienite
Şi trupurile, ni-s, în general,
Pentru sclavie gata pregătite –
Dotaţi suntem cu ochelari de cal.

…De gânduri negre creierul îmi fierbe,
Când hoinăresc pe străzi – al silei sol -
Şi văd cum tineri, cu figuri imberbe,
Râd fără rost, cu toţi privind în gol.

N-au nici trecut, prezent – iar viitorul
Le este de pe acuma condamnat,
Căci viaţa lor îşi desfăşoar-mosorul
Pe-un drum necunoscut şi blestemat.

De veacuri, generaţii, generaţii
De sacrificiu se perind, la rând…
Se vede că, menit-i acestei naţii,
Să poarte sacrificiu-n trup şi-n gând.

Mulţimile se chinuiesc să-şi ducă
Cu modestie, traiul – cumpătat –
Dar la un car de oale, o măciucă,
Ajunge, doar – şi totul este spart.

Ne tot minţim, mereu, că ni-i menirea
- Pe acest pământ ciudat, dar, totuşi, viu –
Această târfă-abstractă – fericirea,
Dar o cătăm în viciu şi-n desfrâu.

…Suntem, cu toţii, doar un car de oale –
Din vreme-n vreme, de-un ciomag lovit –
Căci lutul care suntem, e prea moale,
Ca să reziste într-un veac scrântit.

VISUL MEU… de Patricia Şerbănesc





















şi cât a plouat, din zi... spre-nserat
mă gândeam la tine şi-am suit în vis
noaptea printre stele, era paradis…
şi când stropii-au stat, pe câmpul uscat
... am văzut cenuşa, ce s-a dizolvat…
cu gându-nsetat, vorbeai sacadat…
cuvinte din vremi, aş vrea, să le-aşterni…
noi am fost în vis… eu, suflet proscris
nu te-am pipăit, în schimb, ţi-am vorbit…

gânguream în somn, neştiind... că dorm
simţeam cum respiri, printre rătăciri…
şi-am ajuns la tine, aşteptai… un mâine
mâine n-a venit! în schimb, am dormit
dusă-n zări albastre, spre noi mângâieri
din mândrele astre, primeam doar tăceri…
cât oi mai zbura?…cred în steaua mea
mă duce şi-aduce, amintind de cruce,
din viaţă…un pic…totul… şi nimic…

nimeni nu ne crede, lipsită-i speranţa
ştim c-avem în noi, totul…rezonanţa
sufletul ne-mpinge să cătăm un rost
niciodată nu mai suntem, ceea ce am fost…
suferim schimbări, ce ne şubrezesc
o luăm de la capăt, părând chiar firesc,
reluăm căderea…pân’se curmă vrerea…
poate ne-om vedea…pănă vom pleca
sus pe mandra stea… a mea, sau a ta…
23.07.2012

Dulce-amar - de Constantinescu Elena Iuliana



Viața.
Un drum scurt sau lung,
greu sau uşor,
plin sau nu cu obstacole;
Când o guști din plin e dulce
Dar totuşi efemer;
Destinul...
Luminat de stele cândva,
S-a stins brusc în atâta suferință;
Încerc să renasc din cenușă
Dar vântul a împrăștiat-o;
Să cred în iubire
În dragoste…
Să nu pot
Să iubesc?
Îmi e teamă de suferință.
Pentru sufletul meu ca rană deschisă
Am căutat cel mai bun medicament:
Speranța,
Dar nu am găsit-o;
Ard în focul tău sublim iubire,
În mijlocul furtunii, zâmbesc,
Mă las pradă căderii
Și mă zdrobesc de pământul tău pustiu;
Lupt să alung tristețea
Ce îmi apasă atât de mult sinele
Parcă interzis fericirii;
Așa mi-o fi scris,
Să aștept mereu ,
Să colind cărările aspre ale necunoscutului,
Să îmi doresc un strop de fericire
Dar fără să-l aflu,
Un sărut de rouă,
Mângâierile mătăsii din privirea ta,
Să mă scalde şoaptele tale;
Visez…
Imens e pustiul dintre noi,
Destinul meu
Dintr-al nostru;
Al nostru...
Un dulce-amar.

Moldoveanul şi mafia - de Iurie Osoianu


... mai la o ieri Moldova mea iubită
de un ziar italian, cam cu bănat
a fost aşa din pod învinuită
că absolut e mafiotică ca stat

şi ce văd ochii -astăzi e demis
chiar însăşi -armăsarul de interne
acu e rândul carabasului -plohis
despre zubco să toarne baliverne...

povestea moldoveană de succes
se studiază de la Harvard la Palermo
şi chiar în rai -un seminar dumnezeesc
obligă la prezenţa tot infernul...

şi aice pe la noi, ca să spălam puţin
hidoasă faţă mafioto-comunistă
din Massachusetts legioane masterate vin
cu ingienica hârtie FMI-stă...

şi moldovenii... dă mă rog, sunt blânzi
visează la aşa un preşedinte
că tu când vei întinde braţul stâng
să-ţi strîngâ dreaptă caldă şi cuminte...

vedeţi ce se întîmpla peste Prut
-o mafie pe alta vrea demisă
la noi decând ca stat am aparut
pe toate le-am răbdat cu umilinţă...

deacea azi suntem poveste de succes
iar mâne v-om intra în Europa
avem şi noi un vis din Gulag-uri rusesti
-să construim o Europă interlopă...

Zorii de Gabriela Dangu si Emil Marian

E
Și la crăpat de ziuă soarele apare,
Strecurîndu-se printre broboane de rouă,
Pe scara de mătase la cer face urcare,
Desparte-acuma ziua de noapte în două.

G
Se nalță soarele pe scara de mătase,
Sărută noaptea șoptindu-i bun ramas,
Îi mangaie obrazul si genele-i sfioase
Si doar pe buze ii face popas.

Strîngîndu-si stelele de-argint la piept,
Topită de al lui sărut,
Se-nalță pe vecie-ncet
În fiecare noapte să îl fi durut.

E
Iar noaptea acuma se sfîrșește.
Sărutul razelor catifelate
Îl simte și o răscolește.
Iubită-i în eternitate.

Și-ncet în zi ea se preschimbă,
Sub raze blînde se dospește,
De triluri plină-i a sa limbă,
La viaț-acuma se trezește.

G
În gînd cu el ea vede dimineața,
Albastrul lui o doare nefiresc,
Lumina îi îmbrațișează fața,
Cînd zilele-i tăcute, cresc.

Învăluită în lumina-i lină,
Zîmbește prin inaltul ce-i desparte,
Înalță către ceruri toată vina
Că-n ziua lui, ea îi e noapte.

Beţie - de Zavoianu Vali


Sunt beat de dorul tău iubito
Atât de beat de dorul tău
Sticla durerii am golit-o
Şi sticla cu păreri de rău.

Mă-nvârt năuc prin amintire
Şi nu mai ştiu dacă trăiesc
Sunt în sevraj fără iubire
Sunt beat şi nu mă mai trezesc.

Sunt beat de dragostea pierdută
Şi-atât de beat de lipsa ta
Mi-e suferinţa surdă, mută
Şi nu mai ştiu să ies din ea.

De ţi-aş mai bea sărutul dulce
Aş fi iubito iarăşi treaz
Pe pieptu-mi capul tău să culce
Şi să mă mângâi pe obraz.

Sunt beat de şoapta ta ...adio
Atât de beat de ce-am pierdut
Iubirea ta aş reclădi-o
De m-aş întoarce în trecut.

Îţi scriu cu sute de condeie
Să ierţi, să vii...să mă trezesc.
Întoarce-te-napoi femeie...
Mi-e dor de tine, te iubesc.

Bilanţ - de Boris Ioachim


Ce scorojit e sufletul meu, Doamne,
Şi desfrunzit de mult-prea aspre toamne...
Mi-a înecat speranţe noian de pâclă deasă
Şi lâncede-anotimpuri, de tină, mă apasă.

Cu dinadins, văleatul, amar mă-nstrăinează
De tot ce-n mâlul vieţii mi-ar ţine mintea trează
De plumb mi-e viitorul – la fel ca şi trecutul
Şi-n paradis de humă mă-mpinge, avan, urâtul.

Cu vremuri tot mai stranii m-alintă ziua fadă –
E-o lume ce spre hăuri se-nghesuie să cadă.
E un vânt de nebunie, ce-n ceafa lumii cată –
E-un soi de frenezie tânjind spre Judecată.

Dă-mi, Doamne, ceasul sorţii c-o oră mai în spate
Să simt din nou azurul la geamul meu cum bate
Şi viu, ţesând la vise, măreţ să-mi pară anul -
Şi Ţi-oi plăti-n vecie – cu cirta, cu toptanul...

Plouă... - de Nicoară Nicolae-Horia


Plouă și mă bucur ca un țânc,
Ploaia până-n suflet îmi pătrunde,
Izvoarele te strigă din adânc,
Din setea mea, de-oriunde ești, răspunde!

Nu spun că mi-a fost ruga ascultată,
Plouă liniștit ca dintr-un cânt
În care m-am scăldat întâia dată
Când am venit în viață pe pământ.

Cuvintele sunt fericite-acum,
Nicio tăcere nu le mai aprinde,
Închide ochii și ascultă cum
Lumina lor întreagă te cuprinde...

ORBECĂIND SOARE - de Oană Stefan Valentin

În țăndări fascinante de lumină
Limpezesc, la mână, bucăți de întuneric.
Prea multă sudoare de glezne îndoite
Pentru o biată oglindă negru-opac.

Întind apoi timpul furat, pe creier
Îmi pulsează tâmple a pământ mucegăit
Și-mi răsar viu neuroni ancestrali
În vârfuri de degete impar neagățate.

Cuprind teama din venă cu lauri
Să mi se gudure talpa, de neumblat
Apoi aștept cuminte cealaltă dimineață
Să nască prematur un biet mâine.

Găuresc un gând aiurea, de doi bani
Și-l agăț la streașina ploii eterne
Las vântul să-si facă treaba de mântuială
Să cânte furtuna în amuleta chinez criptată.

Îndoi zeamă de mers cu zborul haotic
Să-mi fac mai dulce înghițirea de hap
Dezlegând, între timp, de litere-un rebus
Poate citesc în țăndări, lumină de mers.

Fara tine - de Cornelia Stamati

Nu te pot uita...
am incercat,am luat viata de piept,
am ras, am bravat!...
...dar emotia surasului tau, cand ma privea i,
caldura palmei ce alinta,mereu
indragostita de pielea mea...
privirea...mai duioasa in blandetea ei,
ca un cantec drag,soptit in alcov,nu am intalnit-o niciodata
in drumul meu,departe de tine...
Cum pot trai fara tine?
M-ai invatat sa iubesc...
in aceasta viata saraca in bucurii, ai fost ancora mea!
Dar...fa ca mine, iubitule!...
uita-ma...sa pot trai...sa poti trai...
am uitat cum se plange...
doar strang din pumni si tac!
Privesc fara sa vad,incoltita de viata!
privesc si respir incet...
inca o zi...inca...

de Iurie Osoianu


Hai măi Ghimpu , hai Filat
Hai mai dați o lege
În micuțul meu regat
Cu P.Ulinici -rege !!!

Comuniștii vin cu lista
Celor ce turnară
Plahotniuc cu altruista
Celor ce furară

Voi să văd -unde-i Tănase
Și acelas Ghimpu
Și s-aud cam ce angoasa
Enunță-vor dânșii

Știm prea bine- niciodată
Nu vor vrea acestea
Și nici mafia lustrată
Și nici alte chestii

Poate pentru prima data
De prin optzeci”s”nouă
Ne-om spăla și noi pe față
Cu divină rouă

Primăvara toamnei mele - de Boris Ioachim


Cum să îţi spun ce nu se poate spune...
Tu chiar nu ştii că vorbe nu-s de-ajuns?!
Hai, caută în ochii mei, anume,
Şi o să afli tot ce am de spus...

Căci ochii-mi ard, rostind cu mult mai bine,
Cuvintele ce gura le-ar vorbi...
O! De ai şti ce-nsemni tu pentru mine –
Până la moarte-ţi jur că m-ai iubi!

Dacă ar şti castanii de pe stradă
Cât jar-pojar e-n inima mea beată
Cum ar zâmbi la fulgii de zăpadă -
Şi înviind, ar înflori pe dată!

Aşa, deodată, aproape nefiresc,
Inima mea, căzută-n amorţire,
A tresăltat... mi-e dat ca să trăiesc
O ultimă poveste de iubire?

Un gând rău, negru îmi spune:”eşti nebun”!
- Dară nebun am fost în toate cele -
Oare-nţelegi, frumoaso, din ce-ţi spun,
Că tu eşti primăvara toamnei mele?!

Haide, alungă-mi norii din privire
Şi o să vezi un dor nepământesc;
Căci, pentru tine - ultimă iubire,
În lume, toţi castanii înfloresc...

MI-AI FOST ZEU - de Irina Nedelciu

Pierdută am stat într-o iubire,
Când fulgul iernii se topea,
Spuneam atunci că fără tine
Suflarea-n suflet... mi-apunea.

Mult te iubeam, iubite dragă
Şi-n vise îmi erai stăpân !
Iar în lumina cea curată
De dor, eu lăcrimam în pumn.

Când descifratele-ţi cuvinte
Se perindau prin gândul meu,
Îndepărtam fin şi cuminte,
Tristeţea ce-o simţeam mereu.

Dar fost-au gânduri amăgite
Ce-n timp, amprenta şi-au lăsat
Eram doar prada ta, iubite
Mult prea târziu am cugetat.

Acum mă-ndepărtez pustie,
Mult prea ciobit e visul meu,
Dar ţine minte, tu, iubite
În viaţa mea, tu mi-ai fost zeu.

Ziua - soarele - de Emil Marian

Priveste lumea cu caldura,
Stapan deplin e pe natura.
De dorul ei ce-l mistuieste
El toata lumea incalzeste.

Pe bolta larga si-azurie
Se zbenguie cu bucurie
Setea-si astampara-n izvor
Se odihneste dup-un nor.

Incet pe la amiaz-ajunge,
Cu fierbinti sulite impunge,
Coboara usurel spre zarea
Ce margineste departarea.

Si-aduna-n el intreaga forta
Dogoarea lui e ca o torta,
De dorul ei il ia cu-amoc
Plangand amarnic cu-al sau foc.

Dar iata orizontu-ajuns
Cu intuneric nepatruns.
Putin cam trist, asa-ntr-o doara,
Din inaltimi acum coboara.

Dar se-ntalneste cu iubirea,
Ce ii arata nemurirea.
Si-atunci pe fuga si tacut
Ii da al dragostei sarut.

Si multumit de-a ei vedere,
Sfarseste acum a lui sedere,
Si se scoboara in pamant
Catre vremelnicul mormant.

Vis-aievea - de Cristina Maroiu


Somnul imi ratacise
cararile
sub pleoapa noptii,
bolnava de vise.
Era un inceput
de poveste
in samburele acela
de gand!
…Si totusi,
atat de real…

Pe taramul magic
ascuns in pieptul tau,
se facea ca alergam
precum caii liberi,
fericita ca mi-e
Acasa
in toate secundele
ce se petreceau
transformandu-se
din vis
in aievea!

Mi-am scaldat arsita
gurii
in apa nerostita
a cuvintelor tale,
si deodata,
dintre coaste au rasarit
mugurii dorintelor
aproape
de soroc!

Tine-ma in palme,
asa cum tii un fir
de floarea-soarelui
si sufla asupra mea
adiere de viata,
ca sa ma desavarsesti
in miracolul
certitudinilor
ce ne-au harazit
cu darnicie
primavaratic
rod!

PARFUMUL UNEI FREZII - de INES POPA


O rază cristalină pictează orizontul
Și gânduri răvășite îmi tulbură amiaza,
E limpede izvorul ce tremură-n albastrul
Oglinzilor de tine și-n neguri numai piaza.

Mă împrumut de tine din toamne adormite
Și te dezbrac de umbre și indecise vise,
Te recompun cu sete de doruri viscolite
Și te iubesc cât veacul mirajelor nescrise.

Îți las câteva rânduri să-ți potcovesc norocul
Și-n vara sângerândă cu iz de scorțișoară,
Pe drumuri zdrențuite ucid în mine gândul,
Căutându-te-n dorințe și-n plânsete de moară.

Era cu mult mai simplu de îmi erai doar lut,
Te olaream cu taine de mâini vindecătoare,
Te-aș fi adus din moarte la viață-n absolut
Și în eternitate te-aș fi sculptat în soare.

Eu știu însă că astăzi suntem deșertăciune,
O lacrimă orfană de dor nevinovată,
Tu iartă-mă de toate și stai în rugăciune,
Păstrează-mi doar parfumul de frezie-ndoliata.