Poate... de Camelia Armati

Poate și pielea mea s-a mai asprit,
De-atâtea ierni cu ger și vânt cumplit,
Poate și mâinile ce mai aleargă-n suflet,

Sunt înghețate de atâta umblet...

Poate că râsu-mi este plâns de moarte
Și poate plânsul îmi rămâne-n carte,
Flămândă de iubirea ce în adânc mă arde,
M-adun - doar eu și iarna ne căutăm deșarte.

Ea, cu armate de zăpezi- troiene,
Eu, cu-al meu râs și sare-n gene...
M-adună, iarnă, mă lasă-ntre nămeți!
Iubitule, te-ntreb, ce mai aștepți?

Poate mi-e frigu-n steaua dintre rânduri
Și nu mai pot să sparg ai iernii bulgări...
Poate-am murit, poate sunt gheață,
De când iubitul m-a gonit din viață...

Mă-ngheață, iarnă, spulberă-mi prin vină,
Să mă găsesc cum sunt de-un veac- străină...
Poate am vină că mă ning prin anotimp de gală
Și nu mai am, probabil, răbdare pentru școală.

M-aleargă iarna, ah, m-aleargă prin destin
Și-mi suflă în feștilă, puțin câte puțin...
Iubitule, nu m-aștepta, sunt înghețată și mă sting,
M-aleargă iarna grea din tine, îmi cere să mă ning...

Camelia Armati