Noiembrie de Boris Ioachim

Noiembrie şi-a pus amprenta
Pe oameni, câmpuri şi copaci…
Aş îndrăzni să-ntreb, iubito,

Cu glas de brumă: „ce mai faci?”

Priveşti pe geam copaci scheletici,
Sau sub povara toamnei taci?
Ori, înfrângând răceala brumei,
Prin parc, pe frunze moarte calci?

Eu? Stau privind strada pustie
Albită de-al brumei argint…
Şi primăvară-aş vrea să fie –
Şi-ncerc mireasma să i-o simt.

Dar vântul rece-mi dă de veste
- Cu sârg, să-mi spulbere visări –
Că nori, cu mohorâte creste,
Mi-aduce, dinspre alte zări.

Da-n frigul camerei, deodată,
Îmi fulgeră-n priviri o stea –
Şi inima mi se-aprinde-ndată,
Gândind frumos făptura ta.

Şi, astfel, noiembrie devine
În sufletu-mi, firav april
Şi cu avânt trimit spre tine
Iubire pură – de copil.

Iar viaţa mea, ce-au doborât-o,
Tristeţea grea, gândiri pustii,
Visând la chipul tău, iubito,
Se-nalţă-n vise azurii.

Hei, dar tu ştii că primăvara
Inimii mele-ai fost – rămâi…
Şi atât cât vieţii mi-o fi sfoara –
Eşti ultima şi cea dintâi,

Iubire…căci nici toamna tâmpă,
Nici iarna grea, zăpezi cernând,
Deşi cu rău frig mă înghimpă –
Nicicum nu mi-te-or lua din gând…