O clipă de Cătălin Codru

Ai aripile bronzate de prea mult soare,
Ai grijăăă, striga Icar, soarelui:

- Ea nu e ca mine, are aripi dobândite.
Părul cânepiu îi ascunde gândurile,
Ochii îi strălucesc a soare crud!
- Spinii din privire nu sunt ai ei...
I-a adunat de pe câmp când zbura fără aripi!
Soarele zâmbea pofticios aşteptând-o...
Vârfurile aripilor erau arse încet,
Se topeau umerii aplecaţi spre înainte.
Curcile atotştiutoare zâmbeau încuviinţând.
Ramuri de aripi băteau tot mai repede,
Împrăştiind mai puţin parfum.
Golul era mărit de urma plecării,
Ea auzea şi zâmbea... niciodată nu zburase atât.
Ca un fluture alb ce se loveşte de felinar.
Mişca aurore în toate părţile.
Nimeni nu i-a garantat zborul dus-întors,
Ce ar mai putea fii după ce înţelegi lumina?
Vreascurile înnegrite se mişcau tot mai greu pe spatele ei.
Străvezii îi erau mâinile care băteau aerul şi ele,
Doar ochii străluceau mulţumiţi
... şi zâmbetul ascundea multă bucurie
De-acum nu mai era nimic de făcut,
Soarele i-a prins părul, mantia îi era de foc,
Lăsă în urmă un praf strălucitor.
Acum... la trei zile după plecare.
Am înţeles bucuria ei, spunea:
O viaţă netrăită, poate fii savurată în ultimul moment!
O clipă.