Mergeam pe sub castani cu pas grăbit,
Sub şfichiuiri de frunze prinse-n vânt,
Când o rafală a descoperit,
Un rânjet de bordură ca mormânt.
M-am aplecat scrutând cu-ngrijorare,
Sordidul adăpost pentru vecie
Ce moartea-i oferise pe cărare,
Eternului simbol de voioşie.
Prea trist priveghi de toamnă muribundă,
Stropit de ea cu-o lacrimă frivolă,
Sălaşul fără viaţă se inundă,
Vărsându-şi conţinutul în rigolă.
Doar şuierări mai aminteau cri-cri-ul,
Răsfăţ sonor din duse luni de vară,
Iar frunze ude-nlocuiau sicriul,
Măiastrului răpus lângă vioară.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu