Început de noiembrie de Boris Ioachim

...Sunt obosit, noiembrie mi-aduce
În dar, din zări, doar vânt şi vineţi nori –
Sunt obosit de zilele-mi năuce

Şi plictisit de a-toamnei sărbători:

De sărbătoarea frunzelor căzute,
De sărbătoarea brumelor din zori...
De zilele cu vrute şi nevrute,
De obsedantul croncănit de ciori.

Încerc să mă ascund în amintire –
Dar amintirile nu mă primesc...
Primeşte-mă, deci, tu, vagă iubire –
Deşi, nu ştiu de eu te mai iubesc...

Cam multe nu mai ştiu, de la o vreme,
Şi des mă-ntreb, ce este viaţa mea?
Când simt pustiul, greu, în piept cum geme –
Pustiul şi-o tristeţe de plumb – grea.

Şi îmi tot bate vântul aspru-n geam –
Eu ştiu ce vrea, da-n casă nu-l primesc;
Căci, oaspete, deloc nu vreau să-l am
Şi nici nu vreau s-ascult sau să-i vorbesc.

Căci ştiu demult, demult ce vrea să-mi spună:
Că tinereţile mi-am risipit
Ducând o viaţă stearpă şi nebună -
Stearpă, fiindcă, zadarnic am iubit.

Ei şi?! Măcar am cunoscut iubirea
Şi gustul ei, când dulce, când amar...
Poate, de fapt, asta mi-a fost menirea:
Să trag în jug la al iubirii car.

...Sunt obosit, noiembrie-mi aduce
Drept dar, doar vineţi nori şi vânt...
Dar, pân’ la urmă, zilele-mi năuce –
Nu le-am trăit degeaba pe Pământ...