De iarnă de Florina Sanda Cojocaru

Pădure de ceaţă şi îngeri de ceară,
Plăpândă e ziua ce-ntreabă de tine,
Cortegiu de nouri, de ceruri, coboară

Şi apusul îmbracă pământ în rubine.

Mi-s ochii de pâclă şi plouă cu lacrimi
Şi nopţile-mi sunt bolnave de noi,
E-atâta durere în iarna de patimi
Şi toamne apuse îngână a ploi.

Lupoaică flămândă ce rupe din lună,
Himere de noapte, ninsori de păcate
Şi-o singurătate mă strânge de mână,
O lume de vis îşi cere dreptate.

Mă doare tăcerea ce ziua o cheamă,
Mă sfâşie carnea ce-şi cere iubire
Când timpul hapsân se-opreşte în iarnă
Şi ticăie slab, de noi amintire.

Sărutu-i de gheaţă şi sânii-s de piatră,
Bolnave-s trăirile în iarnă de mine;
Făcut-am, iubite, şi focul în vatră,
Mă dor aşteptări în noapte ce vine.

Zăpadă de îngeri căzută de-aiurea
Şi vânturi nebune prin ceasuri pribege,
În foame de tine îmi plânge pădurea
Şi nu mai e nimeni a dor să dezlege.

Eu curg de arămuri în vise de tine
Şi arde a cântec zăpadă de mine,
Mă doare tăcerea ce ziua o cheamă
Când timp pentru doi îngheaţă în iarnă.