Mi-e toamnă, mi-e iarnă...---Florina Sanda Cojocaru

Flămândă cădere din ceruri de patimi,
Nuntită durere în toamnele noastre,
Zăpadă de griuri şi poduri de lacrimi

În vise pierdute, aproape albastre.

Bogaţi cerşetori şi străzi prea înguste,
O iarnă ce-şi cere dreptul la viaţă,
Doar oameni ce strâng, sărmane lăcuste,
E ora când sufletul trist îmi îngheaţă.

Fuioare de vânt se înnoadă în noapte
Şi tu îmi rămâi atât de departe;
Mă doare a vară în toamnele mele
Şi nu eşti cu ele, şi nu eşti de ele!

Cetăţi dărâmate, castele de frunze,
Săruturi de mare păstrate pe buze,
Cortegii de corbi, plăpândă ninsoare,
O viaţă-şi caută de mine cărare.

Străine cântări în apusuri de lavă,
Iubiri ce se pierd între imnuri de slavă;
Mi-e toamnă, mi-e iarnă, mi-e atâta pustiu
Şi dor mi-e de tine. De când? Nu mai ştiu.

Şi ploaie de gânduri dezlănţuie-n toamnă
Dorinţe ascunse, de tine îndeamnă!
Te reinventez într-o mie de feluri,
Iubiri înviate în umeri de ceruri.

O iarnă aştept, să mă ningă tăcere
În suflet rănit, obosit de durere,
Icoane de gheaţă minuni să îmi facă
Şi ochii-ţi străini din nou să mă placă.

Aştept viscolită de zile sticloase
Fărâmă de vară în tine, străine,
Şi îngeri căzuţi de nopţi păcătoase
Îngână speranţe, te poartă spre mine.

O mie de feţe, o singură moarte,
Copaci feciorelnici vor arde în noapte,
Străjeri de-ntunerici în ceruri de toamnă
Şi dorul de mine, iubite, te cheamă.

Străine cântări în apusuri de lavă,
Iubiri ce se pierd între imnuri de slavă;
Mi-e toamnă, mi-e iarnă, mi-e atâta pustiu
Şi dor mi-e de tine. De când? Nu mai ştiu.