(în amintirea celei care mi-a fost îngerul copilăriei)
Între mine şi cer a rămas doar umbra subţire a geamului. Îi cânt în şoaptă cântecul
cu care în alt secol, parcă, mă adormea bunica…dar fiecare vers se transformă în cercuri stranii, îngheţate, efemere…
Amintirile se derulează cu repeziciune pe translucidul ferestrei… Am iubit-o pe bunica, deşi nici măcar nu era bunica mea. Aşa îmi plăcea să-i spun; era de fapt, mătuşa mamei mele.
Ea a avut grijă de primii ani ai copilăriei mele, ea, Mamaie Maria!
Bunica mea adevărată, Anica, mama mamei mele, locuia departe, la Iasi şi cred că am văzut-o de trei ori, în toată viaţa…Mi-ar fi plăcut să o cunosc mai mult, fiindcă era o femeie înţeleaptă, plină de viaţă şi foarte haioasă…totdeauna cu zâmbetul pe buze, chiar şi în cele mai vitrege situaţii! O visez uneori, o văd la fel cum mi-o închipuiam în visele mele de copil: mereu cu ochelarii pe nas, şi cu privirea iute, cu o snoavă scoasă parcă din buzunarul nelipsitului sorţ! Era imposibil să nu te molipseşti de râsul ei sănătos! Acum mă întreb, oare cum o fi făcut faţă cu şapte copii şi o casă grea pe umeri?
Tataie era primarul satului, pleca dimineaţa şi venea seara, cu pălăria pe-o ureche. Ea ducea tot greul, dar îl ducea cu demnitate şi seninătate!
Pozele ei, câteva, spun alt adevăr decât cel al inimii mele! Eu o vedeam trupeşă (ea era puţină la trup şi nu prea înaltă), probabil imaginaţia mea de copil avea tendinţa să hiperbolizeze, din dorinţa unui model de referinţă…Dar era departe, cum departe erau şi bunicii din partea tatălui!
Părinţii mei lucrau zi de zi, construind viitorul socialist, şi pentru că au refuzat să mă “instituţionalizeze”, au hotărât să-mi mute domiciliul, aproape de tot, în Eforie, la Mamaie Maria.
Mamaie Maria…doamna copilăriei mele! Îmi lipseşte atât de mult femeia aceea cu ochi albaştri şi păr lung, alb, împletit la spate într-un coc artistic, rusesc! Fusese o femeie frumoasă la viaţa ei, era cultă şi iubită în comunitate.
Cea mai grozavă colivă ea o făcea! Cei mai gustoşi cozonaci şi cei mai crescuţi colaci ai ei erau! Doftoroaie şefă, devenise expertă în licori şi loţiuni de plante, şi pentru multe cred că ar fi trebuit să i se acorde brevet! Iubea să facă tot felul de combinaţii şi unguente, mai ales că suferea cumplit din cauza reumatismului…
Iar eu eram fascinată de mâinile ei transparent de albe, muncite, dar fără pete de bătrâneţe, cu verigheta de aur încrustată pe inelar. (nu mai ţin minte dacă atunci când a murit a reuşit careva să i-o dea jos).
Avea glasul cât un fir de aţă, însă melodios şi clar; în fiecare seara îmi cânta despre sfinţii din icoane, despre mările îndepărtate, unde locuiau eroii fantastici din basme…Îmi povestea mereu, cu încăpăţânarea bătrânilor care nu vor să uite, despre viaţa ei de dinainte, sau despre bunicul care a iubit-o mult, deşi în ultima perioadă a vieţii lui se transformase într-un tiran gelos. În nopţile reci de iarnă, mă lua la pieptul ei, îmi săruta creştetul, şi astfel îmbrăţişate, stăteam de veghe în semi-întuneric, ascultând radio Europa Liberă, cu pături puse în geam şi cu lampa mică, să nu ne audă, să nu ne vadă vecinii!
Îmi amintesc foarte clar: aveam doar trei-patru ani, dar mă trezea de la cinci dimineaţa, ca să stăm la coada, la lapte sau iaurt. Nu mai percepeam frigul, mă bucuram că fac parte din acea “coadă”, ca şi cum ar fi fost cine ştie ce frăţie secretă!
Ca să ajungem la Complex, trebuia să traversăm parcul, şi asta era pentru mine plăcerea supremă! Iubeam atunci la fel cum iubesc şi astăzi parcul acela cochet, în care pierdeam cu alţi copii şirul orelor…Dintre castanii maiestuoşi se ridica impunător statuia lui Ioan Movilă, ctitorul localităţii. Mă mai opresc uneori în faţa statuii lui, cu acelaşi respect şi cu o sclipire de regret în priviri. O văd şi revăd prin ea copilăria mea, lipsită de griji, fericirea unor vremuri care s-au dus şi nu se vor mai întoarce vreodată!
Am trăit toate acestea, cu inocenţa primilor ani de viaţa! Acum şi eu povestesc despre acele zile, cu revelaţia celui ce şi-a amintit dintr-o dată cine este cu adevărat! Aşa este, eu sunt Reginuca!
Puştoaica oacheşă, cu păr de mătase împletit în cozi care îmi măturau spatele, eu eram Reginuca, copilul care spunea Crezul în biserică la un loc cu oamenii mari…
Pătrund mai adânc în scrinul cu amintiri şi regăsesc pisicile…multe pisici! Primăvara era o explozie de miaunături, pe toate tonurile, de toate mărimile şi culorile, pe alese! Mâţele acelea şmechere obişnuiau să fete, culmea, în camera noastră “de vară”. Mie îmi plăcea, că aveam cu cine să mă joc! Mamaie Maria, în schimb, îşi rotea ochii a lehamite:”hmmm…altă generaţie de “marinari”, dacă n-oi găsi cui să-i dau”! Dar asta nu se întâmpla niciodată, pentru că era miloasă şi le iubea. Şi apoi…erau prea multe restaurante în jur, ca să moară de foame armata pisicească!
Revăd cu drag leandrii şi dafinii, multe flori, mai ales muşcatele, înşirate artistic afară, pe suporţii de fier, vopsiţi în verde. Vara aveam chiriaşi, mă ţineam după ei la plajă, cu neastâmpărul unui copil curios, gălăgios şi absolut normal… Era culmea cum mă apuca pofta de joacă tocmai la orele nepotrivite! Mamaie mă oprea din cântat şi sărit, categorică: “ssstttt…ai grijă, nu-i trezi pe băieţii ăia, că dorm, aseară au venit târziu”!
Casa unde locuia era dată de la Stat, fiindcă pe a ei o luase focul într-un Ajun fatidic de Crăciun. Se jucaseră nişte copii cu artificiile, şi i-au dat foc, din greşeală. A ars până la temelii! În urma incendiului a rămas doar gardul ce străjuia un teren fertil, cu smochini şi un nuc mare, la poartă.
“La curte”, cum îmi plăcea să spun, mergeam primăvara să ardem gunoaiele şi să plantăm ceapă şi roşii. Într-o grămadă de lemne, uitată de timp, îşi făcuse culcuşul o familie de arici, pe care îi necăjeam, bătând în table, aşa cum vasuzem eu la Cinema, în filmele cu indieni!
În curte era o fântână secată, numai bună de ţinut merindele. Mamaie Maria îmi pregătea mereu şarlotă de ciocolată, dar nu din aceasta de comerţ, fadă, ci făcută de ea, cu pricepere şi cu mult zahăr, ca pentru nepoţica ei dragă! O păstra într-un recipient de aluminiu, care mai există şi astăzi…
De fiecare dată, când descuia poarta a ceea ce fusese altădată căminul ei, o podideau lacrimile, şi plângea “ cu vorbe”, săpând grădina aceea frumoasă, şi aşteptând, an după an, puţinul rod pe care i-l oferea. În noaptea în care a ars casa, a reuşit să scape doar ea cu bunicul Lazar, şi cu doi pisoi, în braţe. Aşa îmi amintesc că îmi spunea.
Comuniştii le-au repartizat două camere într-o casă cu încăperi înalte , care fusese cândva un conac. Acum era împărţită la trei familii, şi fiecare îşi construise (care cum putea) câte o dependinţă în plus, în cutia de chibrituri numită curte…
Casa aceasta nouă era amplasată între hoteluri, ca un punct strategic de repaus, visări şi idile pentru polonezii sau bucureştenii veniţi la Eforie pentru nămol şi odihnă. Frântura de curte şi cele două camere sclipeau de curăţenie, iar Mamaie Maria, deşi beteagă de şolduri, avea grijă să fie totdeauna la concurenţă cu alte vecine care închiriau…Pe mica sobă cu plită fierbea aproape în permanenţă o combinaţie de apă şi săpun, sapunată, menită să cureţe orice pată sau păcat de pe aşternuturile pe care dormeau turiştii.
Când le întindea în soare, străluceau precum colile de hârtie albe şi goale! Mai, mai că îmi venea să joc x şi zero pe ele! Mă oprea doar gândul la bătaia straşnică pe care aş fi încasat-o după…
Vara era anotimpul meu de suflet: veneam doar la masă, în restul timpului eram nelipsită de la plajă ziua, sau de la recitalurile artiştilor, seara. Astfel am avut privilegiul să cunosc nume mari ale scenei; ţin minte că într-o seară am smuls toate panseluţele şi trandafirii din rondul unui hotel, ca să le duc Marinei Scupra şi lui George Nicolescu…
Iubeam vara, guvidele prăjit, Pepsi Cola, care se vindea la colţ, “pe sub mână”, şi mirosul de supă dreasă cu Vegeta, adusă de “afară” şi cumpărată cu mari sacrificii de la turistele venite la balneo. Nu ştiu dacă îşi mai aminteşte cineva de ceasul mare, în formă de tigaie, de la “nămol”…dar eu sigur nu l-am uitat!
În afara sezonului era plictiseală, şi un fum greu, de frunze arse răzbătea din toate curţile.
Eforie Sud pare a fi amplasată în mijlocul unei păduri de plopi, deşi plopii sunt cei care au invadat mica staţiune de vară. În fiecare toamnă, oamenii strângeau frunzele în mici grămăjoare şi le dădeau foc. Rugi fumegande se ridicau triumfător la fiecare poartă de gospodar. Mirosea a murături şi zacuscă, a peşte marinat şi, de cele mai multe ori, a alge şi scoici putrezite.
Iarna se mai auzeau doar câinii, ciorile, vrăbiile şi pescăruşii, chiriaşii permanenţi ai localităţii dintre plopi.. Şi marea, marea mea dragă, urlându-şi despletită singurătatea. (“cere carne de om”, spunea bunica…şi avea dreptate, la câteva zile auzeam de un pescar dispărut în vâltorile ei! Îl scoteau valurile a doua sau a treia zi la mal , laolaltă cu resturi de la navele scufundate în larg. Marea mea avea grijă să nu-şi dezmintă nicidecum renumele de mare Neagră) .
Era atât de linişte câteodată în umilul orăşel de provincie, încât, dacă ieşeai afară, în pragul casei, puteai auzi vapoarele, departe, cum trag din greu după ele povara de grâne sau petrol, pe care, din prisosinţă, România îl exporta in acele vremuri!
Anii au trecut…ai mei s-au mutat în altă regiune a ţării iar pe Mamaie Maria o mai vedeam acum doar în vacantele de vară, atunci când reuşea bietul tata să mai rupă câte o sută de lei, pentru drum…În rest, o auzeam la telefon, şi, din când în când, ne scria. Se pare că îi lipseam la fel de mult cum îmi lipsea şi ea mie!
Am văzut-o ultima dată în ’98, cu o zi înainte să moară…parcă mă aştepta! Cu un an şi jumătate în urmă avusese un atac cerebral şi acum era imobilizată în acelaşi pat în care îmi depăna poveştile cu zâne şi prinţi! Am condus-o pe ultimul drum, simţind că a murit o dată cu ea şi copilăria mea…Tot atunci am văzut-o pentru ultima dată şi pe bunica Anica, mama mamei mele. Peste zece ani o pierdeam şi pe dânsa!
Cine să-mi mai împletească părul lung şi des, cine să mă mai mângâie cu duioşie, cine să mă mai iubească aşa cum numai ea ştia? Cine să mă mai alinte “ Reginuca”?
Au mai trecut nişte ani, lungi şi nu întotdeauna uşori. Viaţa m-a purtat pe aripile ei iar zborul nu a fost lin, ca al unui pescăruş!
Părul nu-mi mai este des şi lung, prins în codiţe…am albit de la griji, lacrimi şi nopţi nedormite. Multe întâmplări nefericite mi-au încercănat ochii: am învăţat să plâng “fără vorbe”, doar în şoapta sufletului, copilul care mi-a murit la naştere, ca şi celelalte vitregii care au urmat după...
Dar am învăţat, de asemenea, să râd cu inima, fericită, alături de Mario, iubitul meu copil, să mă bucur de bucuria lui şi să copilăresc încă o dată, alături de el! Nu este întotdeauna uşor, dar este frumos, şi nu aş da zilele acestea pentru nici o avere din univers!
Acum altcineva îmi spune “Reginuca”, şi o spune cu dragoste adevărată! Eu îi răspund cu aceeaşi dragoste:” Omul meu bun cu ochi blânzi”…
S-a închis un cerc. Îl simt complet, fără efemeritatea florilor de gheaţă! Iar “povestea continuă”, cum spune băieţelul meu: pot doar să sper că vor fi multe file de dat din Cartea Vieţii, că voi avea şi eu şansa de a deveni Bunica sau Mamaie pentru nepoţeii mei, câţi vor veni pe lume! Că mă vor căuta cu drag în aducerile lor aminte, atunci când nu voi mai fi!
Aseară scriam ceva, şi, dintr-o dată, privirea mi-a rămas pierdută pe geam…parcă am văzut-o pe Mamaie…era doar închipuirea mea, ori poate dorul de mare şi de casa în care am copilărit! Aş vrea să o revăd, aş vrea să-i pun o floare pe mormânt, s-o plâng “ cu vorbe”, aşa cum făcea ea!
Poate la anul, îmi spun, şi închid sertarul cu amintiri... Dar nu voi şterge umbra de pe geamul care mi-a amintit de ea…o păstrez acolo, cuprinsă în taina acelei intimităţi de sticlă!
Simţeam ieri că mă cuprinde un dor nebun, fără identitate…
Azi mă simt împăcată, pentru că m-am regăsit: sunt eu, Reginuca, nepoata Mariei None din Eforie Sud!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu