cu gâtul pe trunchi- aşteptând de Dorina Neculce

plecat atât de departe
peste mări oceane şi zări
dragul meu zeus
când te vei întoarce
am să îţi croşetez
trandafiri sălbatici 
din firele de timp
umbră a ecoului de sub pământ
furtuni de curcubeu
cu şalele pictate
zădărnicindu-ţi zboruri
doamne atunci vei vrea
să îmi îmblânzeşti tu
chemările zicându-mi
dragă
forma buzelor tale 
o să îmi poposească
în buzunarul alb
dresor al nălucilor nebune
aşa te simt ca pe o sabie înrourată
culegând amurgul învelindu-l în cleştar

dar stai uşor amice
să nu-mi zici tu 
mie NU

lumea din mine se vede
limpede şi stranie
ca un foc de tabără
în care îşi usucă sângele
soldaţii din vietnam

o armată de fluturi vor ieşi
din trupuri strigându-ţi numele ucis
cu gâtul pe trunchi aşteptând
călăul sau şoaptele lui gri
ca să mă elibereze ca pe un animal de casă
oricând gata să îşi înfingă gheara
în beregada femeii din oglindă
mă clatin

mă clatin ca o arătare
tulburată în apa tabloului de sub fereastră
şi...
...tu
dragul meu zeus
pământ
ecou
cuvânt
atât de departe şi
totuşi mereu aproape