Si eu iubesc Romania de Stelian Maria

Eu imi iubesc pamantul si imi iubesc poporul
Si tara-n care mama mi-a aratat lumina,
In care tata mandru isi manuia toporul 

Sapand cu el in lemnul ce-mi strajuia gradina.

Eu imi iubesc padurea si imi iubesc Carpatii,
Cu aur pe sub unghii taranii plini de roua,
Si dunarea ce-ndeamna catre unire fratii,
Catre o tara mandra in lumea noastra noua.

Dar nu-nteleg cum unii, din cei ce n-au de stire,
Ca le atarna-n barba problemele si mucii
Si-n loc de tara mandra, altar de preasfintire,
Ei musca din cadavre iubindu-si politrucii !

Stelian Maria,
2012.11.30, ora Romaniei 01,31
Svängsta, Suedia

În fiece noapte de Veronica Simona Mereuta

e ziua ta,care nu vrea să adoarmă
alintă un graur pierdut într-o iarnă
gângurit despre timp amnezic de trecere

pot să te pierd ca fluturilor urma
şi raza de soare unde praful e stăpân bun
efemer de clipa uitată
neştearsă fereastră de zumzet

podoabă de noapte bună
mă culcă pe urechea cea surdă
de când o cântă luna plină
de nerostit

29.11.2012
VeSMe

Neînfricat de Veronica Simona Mereuta

şi nu făr' de teamă,
privesc spre mine dincolo de procentul de morbiditate
al fiecărui naiv 

hohotul de râs face cât multiple şedinţe de psihoutilitate
în cuib de rândunică
acasă nu e un deziderat incert
ploaia pătrunde numai acolo unde e dorită,altfel e ...guturai

mintea te amăgeşte superior
asculţi urma buzei crăpate post mortem medalie
ai vrea să-ţi mai crească iarbă lunea
peste tot ce-i fără rost într-o dambla
de dulce,de amar,de post...n-au habar de ordinea dezordonată
că-i hamac de vremuri bune sau balansoar
inima îţi bate întotdeauna
către paradisul pierdut personal

29.11.2012
VeSMe

PĂMÂNTUL, ÎN PALMELE TALE… de Ioana Burghel

-Tu nu oboseşti niciodată, bunico? întrebam eu, nedumerită, pe bunica mea, o fiinţă mică de statură şi foarte inimoasă, care veşnic răscolea pământul cu o sapă ce-mi părea mereu a fi peste puterile ei.

- Nu, draga mea, când obosesc, mă aşez, uite aşa, pe pământ, cu faţa către cer şi stau câteva momente în contemplare, cu braţele întinse în cruce şi simt cum pământul îmi dă putere. Ţin şi pământul şi cerul cu palmele. Să nu uiţi niciodată, când îţi va fi greu, aşează-te câteva momente pe inima pământului, ca şi când l-ai cuprinde cu braţele, ca şi când l-ai cuprinde cu palmele, ca şi când inima ta ar bate acolo, în inima lui. Pământul îţi va da totdeauna forţa şi puterea de care ai nevoie.

-De ce? ,,De ce,,-ul meu a rămas suspendat de atunci între cer şi pământ.Între glasul bunicii şi glasul pământului, între trupul pământului şi infinit… Singură aveam să aflu toate răspunsurile.

Rând pe rând, bunicii se întorseseră în Casa Veşnică. Spaţiul şi Timpul îi cuprinseseră pentru totdeauna. În liniştea de dincolo de linişte a cimitirului se aşezaseră cuminţi, într-u odihnă veşnică în acelaşi lut din care, cândva se întrupaseră, în acelaşi pământ pe care-l respectaseră şi-l munciseră, pe care asudaseră cu aceeaşi durere şi iubire, apărându-l, uneori, de parcă ar fi fost un membru al familiei.

Alerg deseori, desculţă, prin iarbă sau prin rouă şi sub tălpile mele simt cum se sting toate durerile, simt sulfinile cuprinzându-mă a mângâiere, simt vântul şăgalnic, răscolindu-mi părul şi trupul, sunt doar eu şi veşnicia! 

Şi, într-un târziu, îmi aşez trupul şi sufletul obosit, în braţele pământului:

-Primeşte-mă, te rog! Sunt parte din tine. Sunt fărâmă de lut, de lut însufleţit. Prin venele mele curge verdele sângelui tău, răscolitor în fiecare primăvară, sunt rodul auriu al lanurilor crescând sub rugul macilor sălbatici, în sărutarea de foc a verilor în amurg, hrănind alte trupuri, sunt cântecul toamnelor desfrunzind arborii în curcubeu, sunt albul etern al iernilor iubind trupul tău. Primeşte-mă, te rog…

Mă ghemuiesc la pieptul pământului şi el mă cuprinde ca un iubit. Îi simt răsuflarea. Îi simt inima. Ascult cum respiră. Îi primesc mângâierea şi sărutul. Ştiu. Pământul e viu! Mai viu decât mine sau eu sunt viul pământului.

Cu braţele întinse în cruce aştept răstignirea ierbii. Ochii mei privesc ochii albaştri ai cerului. Sufletul meu e doar o plutire între o nemărginire şi un adânc. Sunt şi adânc şi nemărginire. Îmi vor sângera palmele într-un altfel de curcubeu.

Cândva, din sângele meu, vor creşte mesteceni. Din gleznele mele se vor hrăni cerbi tineri şi vulturi, iar palmele pământului, din inima mea vor modela păsări şi fluturi şi zboruri…

Poate că am să desenez pământului o rană cu trupul meu nevolnic. Poate că voi duce pământului prea multă durere, prea multe lacrimi…poate că…..Pământul întotdeauna va ştii de ce întind, din trupul meu o cruce.

-Mă doare, bunico şi obosesc mai mult cu fiecare zi…

-Aleargă, copilă! Aleargă…trupul tău e podul dintre pământ şi cer. Lutul creşte nemărginirea. O singură apă, un singur drum…

-Întinde-ţi palmele şi cuprinde-l, aşază-ţi trupul peste trupul lui şi pământul va ştii să-ţi primească iubirea.

Te chem de Irina Nedelciu

Te regăsesc în pragul iernii

La fel de-nflăcărat și iubitor,

Capitulez și-n lacrimile serii

Mă cuibăresc în pat fierbând de dor.

Printre suspine tremurate

Și picuri ce-mi sărută fața,

Te chem cu șoapte murmurate

Să-mi luminezi ca-n vis, tu, viața.

Să vii să-ți încălzesc iubirea

Cu palmele să te cioplesc,

Cu părul să-ți descânt simțirea

Când peste coapse mă opresc.

Cu buzele înfierbântate

Să-ți tatuez iubirea mea,

Pe fiecare loc în parte

Ca pe vecie ea să-ți stea.

Cu șoapte tandre, înfocate,

Să-ți construiesc castelul tău,

Să stai în el până cea moarte

Mă va lua la pieptul său.

Dar toate, toate sunt doar șoapte

Ce le repet de mii de ori,

Poate-ai s-auzi a mia parte

Și ai să-mi vii cândva cu flori.

E toamna pe sfârşite... de Nicoara Nicolae-Horia

E toamna pe sfârşite, mucul ei
Arde în sfeşnic ultima secundă,
Decembrie e-aproape, ştiu că vrei

Zăpada mea sub cer să te ascundă.

Troienele, din versul meu de-acum,
Să-ţi fie pururi haina de mireasă,
Nu-ţi voi lăsa, spre lume, niciun drum,
Doar unul singur, cel înspre acasă.

Lumina, cea dintâi, să nu te doară,
Închide ochii să visezi real,
Ninge acum, ori îngerii coboară?
Colind mă poartă gândul spre Ardeal.

E pe sfârşite toamna, treaba ei,
Vine iarna, dar măcar să vină!
Dă-ne, Doamne, dacă ne mai vrei
Un anotimp din Vremea Ta deplină!

RĂTĂCIND de Ioana Burghel

Vei rătăci
prin
fiecare iubire

încercând
să-ţi desprinzi
degetele încleştate
ale mâinii
stângi…
Vei sângera
pe fiecare
zid
de care te vei izbi
dorindu-ţi
să mai poţi
desena
surâsul iubitei
ascuns
sub o mare
spre care
n-ai să mai poţi
înota
niciodată…
Iubirile
nu cresc
în fiecare zi…
Inelul
e doar un alt cerc
gol
în care te învârţi
tot aşa cum
ziua în care
te naşti
nu e decât
o altă încercare
de a uita
că sufletul tău
e o rană deschisă…

Ritmuri schimbătoare de Elena Valeria Ciura

Am nevoie să ştiu că exişti
Chiar de banalul ochi verde încearcă
Parcă otravă să stoarcă

Din lacrima stearpă,
Sub pleoapa picată
În tristeţe înecată...

Nu-mi mai pasă mie...
Inimă pustie,
Senzaţie sălcie...
Nici melancolie-
Mierea amăruie,
Apa fumurie,
Fără doi e doar un dar
Trai în stil pecuniar...

Viaţa mi-e din fire
Împletite în mâhnire,
Ostoite doar de palma-ţi
Ce-mi mângâie gândul
Cuvântul spus mă arde...
Luni de-a rândul...

De ce-mi minţeai mintea
Când mi-era mai bine?
Susurai suav
Că-ţi eram podoabă vie...

Când s-a rupt şi struna
Ai găsit trombonul-
Tuba şi trompeta
Au incheiat sezonul.

Oameni fără minte!
Muzica-i desprinsă
Dintr-un colţ de lună
Rămânea-va pe veci stinsă...
Pedepsind iubirea dusă
Şi redusă la o glumă!

28 noiembrie 2012

Scurtă istorie de Bogdan Dumbraveanu

ordinul s-a dat,
zarul aruncat nu se mai oprește
se face roată, peste continente 

pictate naiv , orice râu învăluie
încă un imperiu, o altă capcană

și nu am vrut Doamne decât
să mă înțeleg cu cei de același
grai

ei îmi doresc moartea după
fiecare izbândă
să mă poată face erou
să mă poată plânge
tradarea e semn ca m-ai iubit Brutus
atâta cât să mă vrei etern
nici eu nu am dorit
să mă prăpădesc de
bătrânețe,

mai puteam visa piramide,
femeie,

pentru capul care moare
s-a făcut coroana
pentru inima care zvâcnește cuțitul
și zâmbetul tău aievea

cerul ce mantie, Dumnezee

Doar gandul… de Lacramioara Lacrima

Seara se lasa atat de placut
Gandul meu neted alearga spre tine
Glasul tau as vrea sa-l ascult

Dar nicaieri nu se aude…nimeni
Ziua se duce, soare a apus,
O liniste inunda pamantul
Vantul adie si-n taina mi-a spus
Stele pe cer o sa-mi ingane cuvantul
Printr-o lucire stinghera, stiuta,
Am sa rostesc ce gandu-mi sopteste
Ca eu am fost si-ti raman iubita
Iar sufletul meu cu dor te iubeste
Luna sfioasa creand un pastel
Cu raze-n fiori de lumina
In minte scluptez un mandru castel
Tu vei fi printul ce-o fi ca sa vina
Chipes si zambind cu gesturi alese
Clipind printre gene, atat de distins,
Voi intelege ca de mine-o sa-ti pese
Intr-un alint din dorinta aprins,
Cu un sarut din ochi imi vei sterge
Urme de lacrimi, tristeti de demult,
Imbratisati in iubire ne-om pierde
Orice durere pe loc am s-o uit…
*
Seara se-ntinde cu umbre ciudate
Pomii golasi cuminti dorm in pace
Ramuri se zbat prin vantul ce bate
Doar gandul imi luneca nedandu-mi pace,
Se furiseaza in vise-ndraznete
Ceata invaluie cu a ei perdea
Tot conturand un aer maret
Dulce aroma e-n dragostea
Ce o purtam tu si eu, amandoi,
O vraja ce n-o sa dipara
Gandul iti simte buzele moi
Cum pe ale mele le vrea de cu seara
Oare ce-ar fi de nu am visa
Clipe incep a derula
Daca nici gand n-ar exista
Sufletul meu n-ar mai pulsa
Cheia taramului plin de vise
Nu s-ar deschide in somn. cand e noapte.
Ganduri de dor ar fi interzise
Ochii inchisi n-ar mai avea pleoape
Iar fericirea n-ar stapani
Simturi nascute-n iubire
Fara de vise cum am iubi
Ce-ar fi in noi…fara gandire?

sărutul umbrelor de Ovidiu Oana-pârâu

(1)

pe drum sub umbra unui pas

doar timpul scurs a mai rămas

uitarea mută focu-n fum

iar jarul îl preface-n scrum

azi vântul poartă doru-n zbor

spre un niciunde călător

şi în lumina lin cernută

doar umbrele se mai sărută

***

(2)

Târziu, în poarta liniştii,

sărută-mi umbra

dacă sumbra

tăcere, mă va aţipi.

Doar gând trimite înapoi !

Arde urâtul

cu-nceputul

sărut de umbre pe trifoi !

***

Titlu poeziei este împrumutat de la Naiada Tina

Mare de Veronica Simona Mereuta

câte păcate ai să mai speli,
sărat,neiodat,ca la descălecarea de zaruri
"Iacta alea est" îmbracă magia în haine de gală

împlinita lună îţi ia prizonieră uimirea
aşteptând o nemeritată minune
mirajul e întâi sălciu,apoi blues,
într-un final ,ai în palme aceleaşi întrebări,
vii,mustind a clocot de tăgadă

zăpada trebuie rugată să pogoare
la mal de mare, albastrul e stăpân desăvârşit
dincolo de candoare nedeterminată,
vorbele mari vin pe tavă,sincopat,
ca o invenţie nefolositoare
"Ceva drept nu va avea nevoie de a fi îndreptat"
nu poţi da înapoi după ce ai jurat

ea,nu e vreo Elenă sau Marie sau Ioana D'Arc,
mereu aceea care va mânca pământ de e cu trebuinţă cuiva,
un aşa legământ de răbdare pentru a contura calea,
pentru a înduioşa inima perfectă din oglindă
prietenă cu cerul şi pământul
ultimii zei pe care nu a trebuit să-i înduplece

28.11.2012
VeSMe

Ochi 36 de Costel Suditu

Avem în suflet..
Nici nu ştim ce-avem!
Ne-Ai oropsit cu ce putem

Să nu murim.
Ne-ai dat atât de mult sublim
Să-l degradăm, nesocotim..
Ai demonstrat că din carne,
Prin atingere cu Tine, se naşte focul;
Ai măturat norocul
Acestor biete gâze..
Ai dat şi unei frunze
Mai mult elan;
Dar ne-Ai înscris, ce-i drept, în plan
Ca pe un punct;
Înstrăinat de el, în van..
Mereu defunct.

Ne-Ai dat vreun rost,
Că nici acum nu înţeleg,
Din toate relele, ce să aleg
Să fiu acolo unde Tu,
Mi-ai dat un post?

În fiecare zi mă văd,
Mă pipăi tot până dispar,
Şi tot nu ştiu dacă vreun pod,
Cum zice lumea, de cleştar,
O punte e sau eşafod?

De când l-am inventat pe O,
Cu prima gură de lumină,
Fără dinţi,
Am confirmat că am părinţi,
Cu un ecou născut din vină;

Şi cu ecou după ecou,
Am inventat pe cer un soare.
Minciună dinspre spulberare
Şi coaja unui putred ou..

Ne-am delăsat până la fapta
De-a face reguli din dorinţi;
Ne-nstrăinăm de mama, tata,
Şi mituim chiar bunii sfinţi..

Avem în suflet dar nu ştim,
Un fir de iarbă, crud, curat,
Ce-aşteaptă cât există timp,
Să vrem să-i oferim palat.

Agonie de Veronica Simona Mereuta

se spune că-i semn de viaţă adevărată
durerea,dorul...mai ştiu eu cum
iar blasfemia, o cale vremelnică de a scăpa neispăşit

în cele lumeşti

poate că nu ştiu să mulţumesc
iubirea e calea bătătorită pe care încrederea
aşterne asfalt de proastă calitate
în nume de împrumut

apusul şi răsăritul s-au vorbit cu luna plină
n-are să încapă în vreo piele
înţelepciunea ca şi poezia n-au căutare
bocetul înrămat...poate

28.11.2012
VeSMe

Furăcioșii... de Nicoara Nicolae-Horia

Din campania electorală...

Noi te furăm în fiecare clipă

Cu toții deopotrivă, buni și răi,
Patria mea, bolnavă de risipă,
Ce dragi îți sunt egali copiii tăi!

Ascultă-mi dar tristețile din glas,
Ele mă dor de sus și până jos,
Noi te furăm din tot ce-a mai rămas,
Patria mea, cea plină de prisos...

28 Noiembrie 2012

Oglinda lumii de Ovidiu Oana-pârâu

Atât de-aproape te simt azi

încât am oprit timpul.

- Ce mi-ai adus ? l-am întrebat.

- Oglinda lumii ! Priveşte-o

şi spune-mi ce vezi în ea !

- Acolo sus, o răsfirare

de raze dintr-un apus roşu,

presărate peste un arc de frunte

senină ca zarea.

- Doar atât ?

- Nu doar !

Mai jos mă aspiră

două tăuri cu ape

ce-ascund mântuirea.

Şi arcuri sângerii,

ce adie tăceri.

Pe urmă, în vale,

văd urme de mângâieri

peste reliefuri de taină.

Şi multă, foarte multă

lumină şi bucurie ...

- Mă duc ! a zis timpul.

- Mai stai ! am ţipat,

dar plecase ...

... Surâd şăgalnic:

furasem icoana,

iar el ştia !

Şi mi-a şoptit peste umăr :

- Vrei să mai vin ?

Nimb de Bogdan Dumbraveanu

nu știu cât timp îi trebuie unei vorbe
sa devină piatra , râu
soare ori sămânță

am trăit liniștit
singuratatea lor mândră,
o caut în fiecare litera
să aud
tăcerea,
din care m-am născut
în rostire
tălpile arse își aduc aminte
apa pe care mergeam
mâinile împunse, pietrele
ce se faceau
pâini,
ochii sângerând,
lumina , moara cu care
citeam Nedeslusitul
nu-i cale să fiu trup decât
în crepusculul îndoielii
greu rostite

intreb de ce m-ai părăsit
Doamne,

pentru a mă renaste
etern în fața aceleași cruci,
din lemnul tot renăscutei Rome,
cu nimb din aurul provincilor
sărace

Călător aş vrea să fiu… de Boris Ioachim

Călător aş vrea să fiu,
Cât mai suflu, cât păşesc -
Cât mai pot ţine în frâu

Ziua traiului lumesc.

Cât aş vrea ca să păşesc,
De pe humă până-n iad…
Păcate să-mi ispăşesc
De pe largul vieţii vad.

Ca un muritor de rând,
Vreau să văd ce n-am văzut:
Turma umbrelor, cărând,
Grozăvii ce le-au făcut.

Cât aş vrea să mă înalţ
Printre stele-n zbor stingher…
Şi papucii să-mi descalţ
Pe un prag de-argint din Cer.

Paradisul să-l privesc
Doar o clipă – pe furiş…
Poate neamul mi-l găsesc
Într-un verde luminiş.

S-ar putea, dezamăgit,
Să nu-mi văd nici un fârtat…
Poate neamul mi-a fugit
Într-al iadului regat.

Speriat – sau în extaz
Pe pământ să mă întorc…
Desluşit, sau nu prea treaz,
Minţile să mi le storc

Ca-ntre Cer şi între iad
Lămurit – să hotărăsc
Dacă-n flăcări vreau să ard -
Sau în Rai să odihnesc.

E atât de greu, pe-aici,
Traiul silnic să-mi mai duc…
Căci, lovit de-al lumii bici,
Umblu palid şi năuc.

…O, ce-aş vrea ca să păşesc
Pân’ la Cer, până la iad!
Vreau cărarea să-mi găsesc –
Şi să scap de traiu-mi fad…

ultimul rămas de Leonid Iacob

Era ultimul,

rămas ca să soarbă

nectarul unei flori

nemuritoare

şi-nvestmântat

în praful ei de aur

se răsfăţa zâmbind încet

spre soare.

Dar toamna a venit

cu ploi şi brume grele

şi floarea,

floarea lui s-a ofilit,

dar ea ştia,

ştia că-n primăvară

va râde iar

în soarele-aurit.

O, bietul călător

plângea-n neştire

iubita lui plecată

fără ţel,

şi-ndurerat

îşi strânse-a lui aripă

şi lângă ea

muri apoi şi el.

Povestea lui,

povestea mea sau poate

povestea ta

ce o spui

spre-al serii ceas

e doar povestea

unui flutur cărui

iubirea de cuvinte

i-a rămas.

Trândavul... de Nicoara Nicolae-Horia

Mă surmenez de lene. Jules Renard

Omule,

ia-ți drumul
în spate
și
du-te!
Și umbra
în urma ta
pute...

27 Noiembrie 2012

PARTAJ ÎNTRE STELE de Lore Moișan

Între atâtea stele ce strălucesc în taină
Tu ai fost raza mea și știi că te-am iubit,

Cădea-vor Lună, Soare și-atâtea mii comete,
Să piară-n Univers, să cadă-n Infinit!

Nu puteam rămâne pe cer doar două stele,
Te înțeleg și știu că vina-mi aparține.
Între atâtea stele ce strălucesc în noapte
Cum m-ai putea alege tu tocmai pe mine?

Aceasta este noaptea-n care totul se desparte
Vom împărți pământ și cer îndeosebi,
Alege tot ce se cuvine-al tău
Și lasă numai stelele pe cer.

Eu vreau să-mi iau pârâuri, munți, alei,
Să luminez cabanele în vârf de stâncă,
Apoi să mă refugiez în nori
Și să mă las căzând în beznă adâncă.

Și simt în mine cum urăsc pădurea
La fel cum ea acum iubește noaptea,
Căci stau copaci lângă copaci aiurea,
Iar noi, preaobosite stele,
Ne despărțim tăind în două lumea.

Copacii între ei se-mbrățișează
Cu ramurile-ntinse unu’-nspre altul,
Iar noi aici, pe cer, având întinsul
Suntem așa de-ndepărtați unul de altul.

Pe ei îi taie și condamnă oameni
Ce nu-nțeleg iubirea ca suprem,
Căci ne aleg pe noi ca idealuri,
Iar noi ne despărțim în nopți ce pier.

Iar alți copaci îmbătrânesc în toamne
Ce, totuși, n-au nici rost, nici înțeles,
Noi nu îmbătrânim, dar din păcate
Ne îndreptăm cu soarta spre deces.

Puteam să ne împărțim între noi viața,
Acum ne împărțim tot ce-am avut
Alege pentru tine doar lacuri, mări, oceane
Și fluvii care curg spre absolut.

Alege de pe cer cea mai frumoasă stea
Cu care să te oglindești adânc în mare,
Iar din calea ta promit că voi pleca
Și voi cădea-n păduri, eu, steaua căzătoare.

31.08.2011

Cerul meu de Lavinia Amalia

Cerul priveste prin acoperis

a-mbratisare

copilul  tot pe tavan,

zambind pamantului ...ce mut

 si-a inclestat tentacolele gurii

a mirare.

Degetul e intins,

arata  bolta sufletului meu

parasuta  agatata tenace

de

aerul Tau

Locuiesc demult acest tavan... si

podeaua albastra

E  singurul meu cer,

pe care gandul vostru sta atarnat

stingher...

La rasuflarea Sa

pasii va sunt

plapande pasari migratoare

fara de loc...si

 ploua

prin clipa sparta

fragmentata-n noua

inspre vederea ochiului holbat,

la iarba ce asuda iarasi...

roua...

furtuni trecute pe pământ de Ovidiu Oana-pârâu

Zeus-grecul,

Jupiter-romanul,

Bel-asirul

Şi Donar-germanul.

Thor la nordici

Afni la hinduşi...

Toţi stârneau furtuni când lumea

Se-abătea din calea dreaptă,

Hărăzindu-le genunea

Ca decizie înţeleaptă.

Nori şi fulgere şi trăznet

Se-abăteau ca din senin,

Dacă zeului sub râset

Nu se aplecau în chin.

Din suflarea lor de ură,

Se sfârşeau copaci, sălaşuri.

Gloatei ca adunătură

Îi ţipau prin tunet glasuri

De supunere umilă

Şi de oarbe proorociri.

Zeii toţi fără de milă

Se-ntreceau în năluciri.

Şi-ncărcau stoguri de nouri

Ce potopuri descărcau,

Iar la urmă-n curcubeuri,

Pronia lor proclamau.

Iernile puneau să urle

Criveţe şi vijelii,

Ce făceau să ţipe-n turle

Clopote peste vecii.

Dar furtunile în lume,

Ca şi omul, ca şi zeul

Încetează când anume

Hotărăşte Dumnezeul.

Căci furtuna nu-i la ceruri

O pedeapsă hotărâtă.

Sau mustrare pentru oameni

Peste lume pogorâtă.

***

[din Ciclul "Poveşti din veac"

Eu Iuda de Cătălin Codru

Aţi râs şi voi... aţi râs de mine...
De gestul meu de vânzător,

Dar n-aţi ştiut că şi pe mine,
Argintii m-au făcut să mor.

Aţi râs voi toţi, de mine aţi râs,
Căci am vândut Învăţătorul,
Dar n-aţi ştiut că Domnul uns,
Mi-a spus să fiu eu trădătorul.

Aţi râs citind în cartea sfântă,
Numele meu v-a fost pe buze,
Eu spânzurat, dar nu mort încă,
Prea viu, în ale voastre vieţi confuze.

Aţi râs cum râdeţi şi acum,
V-aţi socotit mult mai presus,
Dar gestul meu, sărut postum,
A fost porunca lui Iisus.

Aţi râs, dar ia uitaţi-vă-n oglindă!
De mine-aţi râs? De trădător?
Sau de micimea voastră sumbră,
Ce-i azi în gura tuturor!

Aţi râs ca v-aţi găsit o scuză,
Să mai minţiţi pe-ai voştri fraţi,
Scuipând pe lumea-asta-obtuză,
Va mai miraţi... de vă trădaţi?

Ce-ar mai fi fost astăzi scriptura...
Fără să fiu şi eu în ea,
Legat deasupra cu făptura,
Pilat... ar şti ce-ar mai spăla?

Eva de Nuța Istrate Gangan

obişnuiai să spui
ca în dosul genunchiului meu
se ascund fluturi albaştri

iar pe gleznă
într-o zi
îmi vor înflori iasomii

sângele tău
mi se învolbura în vene
fierbinte și mătăsos
îmi luai sufletul în pumni
și mă sorbeai însetat
până la ultima picătură

mă iubeai primitiv
eram prima şi ultima femeie
gura ta îmi muşca până la durere coapsa
când îmi plămădeai copii în pântec

aveai nevoie de mine
ca să poţi respira
îmi sfâşiai trupul
rugându-mă să nasc
lângă un foc
în mijlocul câmpului
biblic
crud
salbatic
strângând în dinţi umărul tău
până când ţipătul descătușat
va elibera ploaia din cătușele cerului
și va tulbura aripile îngerilor
în raiuri pline de păcate primare

eram tânără
îți eram Eva

păşeam cu grijă
să nu tulbur cumva
somnul fragil al fluturilor
să nu declanşez înfloriri

şi să îţi prind copiii în pântec

Pe aripi de vant… de Lacramioara Lacrima

Pe aripi de vant
Mi-ai trimis iubire
Si-n orice cuvant

Gandurile-ti fine,
M-ai facut sa simt
Ca sunt importanta
In suflet si gand
In inima-ti toata…
Nu m-am resemnat
Cand eu am cazut
Caci tot am sperat
Dragoste am vrut…
Am sa ma ridic
Iubirea m-ajuta
Si n-am sa mai pic
Fericrea-i multa…
Pe aripi de vant
Mi-ai adus senin
Pe cer nu mai sunt
Norii nu mai vin,
Chiar daca vreodata
Iar se va-nnora
Dragostea-ti curata
Ploaia-ar alunga…

Mie-mi place ploaia
Si de-o fi furtuna
Sa cada siroaie
Suntem impreuna,
Pe aripi de vant
Ziua ar fi cu soare
De te stiu razand
Tristetea-mi dispare
Noaptea ar fi cu luna
Stele-ar lumina
De ma ti de mana
Si tu m-ai veghea…
Pe aripi de vant
Vad zambetul tau
Asa ma incanti
Pe tot drumul meu…
Acum c-am gasit-o
Dragostea ravnita
Spune-mi doar: “Iubito!,
Te fac fericita,
Am sa-ti daruiesc
Tot ce ti-a lipsit
Si-am sa te iubesc
Pana la sfarsit!”

Si…de Lacramioara Lacrima

Si vine-un timp o data

Si ce sa faci nu stii…
Gandesti la viata toata
Si clipele-s pustii…
Si taci, te-ncurajezi.
Si cauti suflet bland
Si capu-ti sa-l asezi
Pe pieptul lui sa plangi…
*
Din ochi, lacrima pica,
Se scurge si dispare,
Zambesti si nu ai frica
Nadejdea reapare…
Traiesti si-aduni puterea
Sa speri, sa nu te-ascunzi
Si nu-ti tradezi durerea
Iertand nu poti sa uiti…
*
Destinul nu e joaca
Sta prompt in fata ta,
Si daca n-o sa-ti placa
Incerci sa faci ceva…
Si azi de n-ai invins
Mai e o sansa sigur…
Si-n viata esti cuprins
Si nu renunti…desigur…
*
Si daca eu te stiu
Si nu e in zadar
Drumul nu mi-e pustiu
Si vad atat de clar
Iubirea mi-e partasa
Noi suntem amandoi
Si-i toamna naravasa
Cu norisori si ploi
*
Si uite…te iubesc
Tu ma iubesti pe mine
Frunze nu contenesc
Sa cada in gradina
Din pomii cu crengute
Tristi ca n-au de ales
Lumini ce-s ruginite
Si vise-n taina-mi cresc…

INVITAŢIE... de Patricia Serbanescu

n-aş vrea să urc pe-o scară fermecată
când pot zbura pe-un nor de alabastru,
te-oi invita în noaptea scrisă, minunată,

să-ţi fiu o muză, în poiana unui astru...

să depănăm poveştile trecutelor iubiri
visând la nemurirea trăirii, în abis
şi să găsim cătând, calea cu împliniri
ştiind că universul, este un cer deschis.

blânda lumină din văzduhul înstelat
ne-ndeamnă să rostim cuvintele în şoapte
să ne aprindem inimi, ce bat încrucişat,
suind la braţ cu norii şi dincolo de moarte...

jarul fierbe dorinţe, timpul e pe-nserat
nimeni nu are vină atunci când ne iubim,
ies fluturii din noi, cad pe pământ brăzdat
când suntem stele contopite, în peisaj divin.

vom povesti apoi, minunile văzute
ne vom alege locul, unde-om lega temei,
în clipe parfumate, rămase-acolo mute
vom fi în energia... esenţei dragostei.

mă-nvălui în lumina ce e preexistentă
ştiind că doar în doi, formăm un nou compus
te-aş îmbrăca în nuanţa vie, de magentă
când ne vom aşeza, cu sufletele… Sus.

Amenințat cu moartea... de Nicoara Nicolae-Horia

De viață încă
mă mai tem și-acum,

de
moarte
niciodată
și nicicum!
Amenințat din două părți
mă știu.
Cât între paranteze
mai sunt
viu
mereu în poezie
mă răzbun-
de voi muri vreodată,
la ce bun?...

26 Noiembrie 2012, spre seară...

Acrostih de toamnă de Elena Valeria Ciura

Benchetuieşte toamna de trei ori pe zi
Edenic, poartă ecusonul bogăţiei,
Lauri aduşi în dar, câmpiei

Şi muntelui şi peştilor din râuri,
Uimind grădina cu preaplin de-arome
Găsind fructe, legume, uscând poame

Şi-un ultim ultim semn de toamnă-n dar-
In chip de iconiţă- o frunză de arţar!

Caleidoscopul de culori şi-l pune-n plete
Un vânt hain ce-ncurcă pe planşete
Luciul trecut de tuş din verde-n arămiu,
Oprind şi albul pentru gându-i ivoriu.
Acum ,cu aer proaspăt, rece, se petrece
Renaştem, aşteptând să se coboare
Euforia sărbătorilor pe patinoare!

In două picioare de Costel Suditu

În viaţa mea mai înainte de asta,
Am fos cal;
Dimineaţa, mă ridicam pe din spatele picioare,

Iar cu cele două din faţă încercam să cobor bulgărele de foc
Ce mă orbea mereu din acelaşi loc;
-„ Dacă mai insişti, am să te fac să rămâi aşa în viaţa viitoare”!
Mă ameninţa Dumnezeu;
Şi m-a făcut om;
Un om.
Acum, seara, aş mai vrea să am patru picioare
Să mă ridic şi să privesc bulgărele de jar ce mă fascinează,
Dar nu mai am de cât două;
Cum să mă mai ridic?

IUDĂde Aurel Peteoaca

Nu am de ce sa-ţi iert păcatul Iudă,
Ai stat la masa mea....si te-am simţit mereu.
Că fiorii trădării.reci, cu frică,te asudă

Şi ca veiîmplînta sarutul cald în trupul meu.

Îţi pare rău şi-ai vrea să fii definitiv iertat,
Nu-ţi mai pasă azi. de pumnul de arginţi.
Eu te-am iertat chiar mai înainte de păcat
Şi ţi-am creat un loc de cinste printre sfinţi.

Te vei asemăna în veci c-o cale şi c-o cruce,
Eu trebuia să-mi duc supliciu pănă la sfărşit
Destinul tău de apostol e semnul de răscruce
Şi dintre toţi,pe tine,cu sănge te-am iubit.

ZĂDĂRNICIE de Patricia Serbanescu

Deşertăciune… sunt toate
Căci viaţa nu-i decât un truc
Şi totu-i o lentă moarte

Născute pe rând, se tot duc…

Cât de zadarnic, e totul
Şi lacrimi şi râset şi chin,
Priveşte în tine… inertul
Mâine mai eşti… şi... amin!

Cât de deşarte sunt toate
Năzuinţe, temeri, speranţe,
Merg descompuse spre moarte
Căci toate sunt doar uzanţe…

Nimic nu este stabil
Totu-i vremelnic, schimbare
Chiar totul e… inutil,
Un circuit liber, sub soare…

Cât de zadarnic, e totul…

DIN LUMI ÎNZĂPEZITE -Popa Ines Vanda

Dorind să sting doar jarul rămas în urma ta 
Am reaprins iubirea din stinse felinare, 
Trec vama amintirii pe geana unei stea 
Și iarna-mi sângerează în lacrimă de sare. 

De strajă stă iubirea și-n așternutul orei 
Fiorduri îndoliate îmi dăltuiesc dorința, 
Troiene de tăcere veghează ochii umbrei, 
Printre ninsori fugare îți zămislesc prezența. 

Străină sunt de toate, mi-e albul răzvrătire, 
Mă-ntreb dacă din pulberi de zbucium mă auzi, 
Mor troienite vise pe hărți de amăgire, 
Înfrângeri dintr-o iarnă în clopote cu surzi. 

Ne-mbratisăm în taină din lumi înzăpezite, 
Crezusem că ninsoarea ne-a despărțit de stele, 
Dar am păstrat iubirea în suflete-adormite 
Și-am înflorit în temple zidite din mărgele. 

Ne răscolesc regrete bătrâne de-așteptare, 
Agonizează iarna strigându-ne învinsă, 
Un univers de îngeri suspină de-ntristare 
Și candela iubirii de dor va fi nestinsă.

Un rob în libertate (lacrimi) de Ovidiu Oana-pârâu

(genele mele)

Genele mele

sunt arini

udaţi

de pârâul

durerii.

***

(ploaie şi aripi)

Ploaia

de lacrimi

îmi înmoaie

aripile

în zborul

spre tine.

***

(izvorul durerii)

Izvorul

durerii

a secat,

potopit

de lacrimi.

***

(pârâul lacrimă)

La fel

cum pârâul

sapă în piatră,

lacrima

îmi ridează

obrazul.

***

(abisul iubirii)

Navigând

am putut

cuprinde

întinsul

mării.

Printr-o

singură

lacrimă

am cunoscut

abisul

iubirii.

***

(privirea senină)

Privirea

senină

aspiră

spre stele.

Lacrimile,

doar

se preling

pe obraji.

***

(suntem apă)

Cât timp

suntem

doar apă,

de ce

doar

o lacrimă

pierdută,

seacă

izvorul

iubirii?

***

(inimă tăcută)

Când

inima tace,

nici vântul

nu mai aduce

şoapte.

Doar usucă

lacrimi.

***

(izvoare şi lacrimi)

Ce energii

fac să ţâşnească

izvoarele

din piatră?

Iar noi,

cu câtă

uşurinţă

ne risipim

lacrimile !

***

(durerile vieţii)

Am nesocotit

lecţiile

despre durere

ale vieţii.

Acum,

învăţ

să număr

suspine

şi lacrimi.

***

(grădina deşert)

Cum poate

o ploaie

de lacrimi

să schimbe

grădina

iubirii

într-un

deşert?

***

(regretul iubirii)

Regretul

iubirii

pierdute

nu se măsoară

în lacrimi,

ci în neputiinţa

de a le opri.

***

(ultimul viitor)

Timpul trece

zămislindu-mi

ultimul

viitor.

Epitaf

îmi va fi

neputiinţa

cioplită

într-o

lacrimă.

***

(nudul fericirii)

Până

mai ieri,

o lacrimă

era

nudul fericirii.

De azi,

a devenit

doar

o distincţie

strălucitoare

printre

riduri.