Ştiu, sunt un pesimist – deci un ciudat
Şi-n speţă, nu trăiesc cu adevărat...
Dar o să–ţi spun ceva, (cred că firesc!):
Mai mult decât-ţi închipui te iubesc.
Iubesc privirea ta – cu-al ei azur –
Iubesc iubirea în sensul cel mai pur...
În acest veac prozaic, desfrânat –
Nu mi-e deloc ruşine că-s ciudat.
Iubesc un simplu zâmbet ce mi-l dai,
Iubesc şoptirea ta, când spui: „mai stai!”
Şi nu mă simt deloc că sunt ciudat
Când prinţ mă faci doar de m-ai sărutat.
Şi-ţi mai iubesc...nici eu nu mai ştiu ce...
Doar te iubesc – nu mă-ntreba de ce!
Şi, uite aşa, ciudat şi pesimist –
Mi-ajunge că exişti şi că exist.
...Cuvintele-s, parcă, de-un puşti imberb
Rostite, însă, stau şi mă întreb:
În lumea ce-şi ridică poale-n cap –
Să fii, la suflet, puşti – e-un handicap?!
Eu cred că nu, doar ştiu, iubita mea,
Că-mi eşti şi-n zi şi-n noapte-un fel de stea
Şi sufletului meu – mereu căznit –
Singur reper şi singur „bun-venit!”
...Ştiu, sunt un pesimist - deci un ciudat
Şi-n speţă, nu trăiesc cu adevărat...
Dar pesimismul meu – iubirea ta,
Îl înveşmântă-n strai de catifea...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu