Mi-aduc aminte...odată, undeva în România de Renate Müller

Să ştiţi că îl iubesc pe Eminescu! Îl iubesc dintodeauna! Mi-amintesc să fi avut vreo 10-11 ani, aveam doi băieţi vecini (români) ce mergeau la liceu, la Timişoara. Stăteam în şanţul străzii, sau la poartă pe-o băncuţă unde citeam şi recitam poeziile lui. Cei doi liceeni, fraţi, discutau poezia, o analizau, mai ştiu şi eu ce vorbeau, în orice caz stăteam gură cască la ei, îi admiram, îmi plăcea să-i ascult deşi nu înţelegeam mai nimic. Cu mult drag mi-aduc aminte de acele timpuri din tinereţe. Am avut o copilărie frumoasă, mă jucam pe străzi, mergeam pe pajişti. Spălam în pârâiaşe mărgele de sticlă colorate, furate din abajurul lămpii, din camera bunicii, şi-mi făceam lănţişoare frumoase, pe care le purtam apoi la gât. Bunica mă certa de fiecare dată … mie nici că-mi păsa ! Abea când am fost mare mi-am dat seama, ce minunăţie am stricat, de câte ori vedeam abajurul zdrenţuit. Am trăit o libertate pe care copii noştri nu o mai cunosc, aici prin oraşe. Îmi plăcea mirosul frunzelor de mentă, strivite între degete, sau a frunzelor de nuc. Îmi amintesc aroma teilor din jurul bisericii, nici nu mai ştiu câte ore am petrecut în serile de vară acolo, cu prietenele, pe băncile sub tei. Am copilărit într-o comună aproape de Mureş şi în vacanţele mari mergeam singure, două trei fete, pe jos, sau cu bicicletele, la baie. Pe drumul lung până acolo ne povesteam istorioare adevărate sau inventate şi pline de mister. Parcă mai simt şi-acum soarele fierbinte pe piele şi praful moale prin care umblam desculţe…