Unire! de Cătălin Codru

Lor... nu le-aţi spus... ca noi suntem unirea???
Poate că... aţi uitat frumoşi români,
În noi e suflet,
Noi suntem trăirea...
Suntem urmaşii dacilor cei buni!
I-am tot iertat cum spune...” la scriptură”...
Cum să mai rabzi, când vezi că fraţii tăi,
Se chinuie... şi... ochii nu se-ndură,
Să plângi de dragul celor ce-s ai tăi?
Voi nu ştiaţi că unitate, înseamnă?
Sufletul sfânt şi-ngemănat... într-un pământ?
Cum să mai stai când pleava cea păgână...
Pe gât mi te-a călcat... mi te-a lipsit de suflu sfânt?
Îşi strigă mama pruncii osândiţi...
Şi eu român stau drept, fiindcă-am visat,
Să cânt al Europei imn...
Cel care-mi calcă fraţii!!!... cu păcat?
Dreptate-mi e când toată stirpea mea!
Se adună să îmi stea la sfânta masă...
Dreptate e, când România mea,
Îmi străluceşte ca o mândră... o mireasă!
Atunci, voi ştii că neamul meu cel drept,
A fost recunoscut ca un imperiu...
Eu nu mă-nclin, nu-ngădui şi n-aştept!
Să mi se spuie mie ce e drept sub ceriu...
E dreptul meu! L-am câştigat prin luptă,
Aici suntem pe veci stăpâni doar noi!
... că ne-am trăit mulţi ani în viaţa, asta ruptă,
Şi-am împărţit dreptatea stinsă-n voi...
Voind să fim “creştini” în mândra luptă.
Azi e unire pentru toţi ce simt... unire!
De azi suntem în suflete stăpânii...
Muri-vor cei ce simt... ca în unire,
Mai sunt şi vipere şi câinii!
N-am să mai las, în suflet să îmi intre,
Nici feţe de-mpăraţi şi nici strigoi...
În suflet îmi e dulce-a mea... unire...
Ori, îmi e pace... ori război!