Rătăcitele albe cuvinte
Încoronate aspru cu spini,
Roua roșie și prea cuminte
Aripi tocite, de heruvimi.
Lumânări galbene stinse
Din încrucișatele mâini,
Lacrimi mușcate adânc
Și uscate, uitate în pumni.
Tresărire de inimi albastre
Pierdute în ceața diurnă,
Toamna nopților noastre
Speranța cea de pe urmă.
Carență de biete vocale
Șoapte, gândite de zei,
Întregi, toate formele tale
Povești cu zâne și zmei.
Lanțuri prea grele de rupt
Strivit sân, de-atâta supt,
Gângurit, întâiul cuvânt,
Rugă trezită-n buze de sfânt.
Albii miei ce-s nenăscuți
În pântece fără vreo vină,
Fruntea strânsă în pumni
Pe coala vieții, velină.
27 01 2013
ȘTEFAN OANĂ
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu