Chiar astăzi, la plimbare,
Și am vorbit peste un ceas,
Privind valuri pe mare.
Era-mbrăcată –n alburiu,
Parcă era mireasă
Iar părul roșu, un foc viu,
O făcea mai frumoasă.
-Te credeam babă in lințoliu
Cam știrbă și hidoasă,
Cu haine negre ca de doliu
Și-avînd în mîn-o coasă!
-O, lumea-i rea, invidioasă
Și-i place să bîrfească,
Să nu se afle că-s frumoasă,
Plăcerea-mi să dorească!
Nu este bine toți a ști
Cît de frumoasă sunt,
De-ndată lumea și-ar dori
S-ajungă în mormînt.
Nu mă arăt la orișicine
Să-mi știe-nfățișarea,
Căci dacă află nu e bine,
Îl poate fura marea.
-Și-atunci cu mine cum va fi,
Că fața-ți am văzut,
Cumva pe mine m-oi dori,
Să-mi dai al tău sărut?
-Nu încă, tu mai ai de mers,
Sfîrșitu-ți e departe,
Mai bine pune asta-n vers,
Să știe toți de moarte.
Și-am mai vorbit de toate cele,
Așa ca prieteni vechi,
Și-i mîngîiam părul inele,
Trecut după urechi.
Îmi povesti-ntîmplări trecute,
Fiorii m-au trecut,
I-am spus și eu destul de multe,
Ce-n viață am avut.
Cînd soarele s-a stins în mare,
Ea și-a luat un bun rămas.
Stăteam năuc privind în zare,
C-am stat cu moartea la taifas.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu