AMPRENTĂ de Aurel Peteoaca

Îţi sechestrez pumnul într-un sărut,
pe pieptul ce recidivează în necredinţă......
ca pe o tentativă neizbutită de răzvrătire,
gest de revoltă ambiguă,
dar dovadă de iubire absolută.
Gândul tău imaculat mi-a parvenit,întreg,
purtat pe rafale de vânt şi aripi de şoapte...
e atât de duios...şi atât de fierbinte.....
încât nu pot să-l citesc pe deaîntregul,
să-l pătrund în rădăcina tainelor sacre.
Te pipâi febril prin noapte.......
şi-mi clănţăne dinţii cănd te ating....
eşti ca o iarnă în care albul e cald,
paradox ce-mi ameninţă tâmpla cu tremur...
Te gust sub ţărmul pleoapei stângi,
acolo unde îţi fluturi evadarea semeţ....
şi mă mir...teribil mâ mai mir...
de lacrima ta ,văduvită precoce de sare.
Eu...cum mă ştiii...un pustiu,
cunoscut poate...sau poate arşiţă străină,
îţi alung cocorii nomanzi spre alte catarge,
e noapte...şi e atât de târziu......
doar pumnul mă muşcă,amprentă.....
şi pieptul aproape se sparge.
Tu...miră-te...de soarele scpătat spre asfinţit,
vis născut pe prispa buniciii....
într-un sat valah uitat de Dumnezeu,
dar mereu alintat de podul palmei.