Acum, ca şi atunci de Costel Suditu

-„Voi sunteţi păsări rătăcite pe ale vânturilor glasuri,
Cu inimile hămesite, de mult visatele popasuri
Pe-un ram de timp să sprijine orgoliul vostru,
Al veşniciilor rănit, dorit căpăstru”!

Aşa, ursuz şi revoltat, dar şi-un pic hâtru,
Vorbea un ţânc la El în sat, spre toţi din ‘nuntru.
-„ Aveţi podoabe şi averi, şi case vaste,
Ce cu nimic spre nicăieri vă-mpunge-n coaste!

Mor printre voi,
De foame, reci, străini şi goi,
Şi nu vă pasă
Că vouă vi se strică mâncarea de pe masă!

Vă cântă struna!...
Cu lacrime cerşindu-vă întruna,
N-aveţi vederi, şi nici auz
În traiul vostru rece şi obtuz
Pentru cei toţi,
Pe-al căror spate, voi le sunteţi hoţi!

Vă strângeţi burdihanul greu
Umplut cu murdărie şi cu seu,
Dar nu cum cel sărac şi oropsit
Lăsând în urmă lungul găurit,
Ci-n ultima din capăt crestătură
Cu fală de mâncări şi băutură!...

Nu mai zâmbiţi… cu fălcile pleznindu-vă, rotunde,
Doar vă rânjiţi cu mârâituri crude,
Şi braţele ca nişte saci de carne,
Abia mai reuşesc să vă răstoarne!

Copii fără părinţi, plecaţi de-acasă,
Mai căutaţi prin voi pacea rămasă,
Mai scotociţi, mai zvârleţi într-o parte
Din lucrurile care vă desparte
Atât de mult de punctul vostru, când
Eraţi gândiţi şi voi, oameni de rând,
Cu toată bogăţia doar în sine,
Şi vorba bună, şi credinţă-n Mine”!

Şi terminând a spune ce simţea, pe şleau,
Porniră toţi atunci de-l osândeau:
-„Auzi la El, să-L credem… cine-o fi
Să ne impună nouă, felu-I de-a trăi?!...

Şi-au încropit din două bârne-o cruce,
Forţându-L pe-o colină să o urce,
Batjocorind şi biciuindu-I trupul,
Cu sângele-I sfinţindu-se pământul,
Acolo sus, urcându-L înspre Tată
Cu-n palme şi picioare câte-o daltă,
Curgându-I lacrimi peste barba fină,
Rugând iertarea noastră, căci Divină,
Împărăţia cerurilor, norii,
Strângea de-a valma, trimiţând fiorii…
Privind spre Tatăl său îngrijorat:
-„ Tu, iartă-i Tată, că nu ştiu ce fac”!