NON NOBIS, DOMINE! de Patricia Serbanescu

Non nobis, sed nomini tuo da gloriam!

Asa spuneau cei care-si salvau onorarea, dispărând…
Închid ochii străbătând într-o clipită pământul şi marea, căutând dorurile risipite de alizee... Ajung pe pământul făgăduinţei u...nde miresmele anotimpurilor înlocuiesc pentru o clipă dorinţele pierdute...
Toate sunt trecătoare, ţintind doar clipa prezentă, ce-ncântă ochii şi sufletul într-un timp... déjà trecut.
Acest timp zădărniceşte lucrările, dându-ne impresia că ceva rar se va ivi pe cerul fiecăruia… himere!
Ne afundăm gândurile în dorinţe trecătoare… care dacă n-ar fi pe cerul nostru, nu am avea pentru ce trăi.
Un rost repetat, evaluat incorect, într-un timp expirat în fiecare clipă…
Dar cand iubim, aceasta iubire nemasurată se revarsă în noi, luminându-ne fiecare celula a fiinţei, inundându-ne universul launtric cu acele mesaje tainice provenite de la Creator... atunci, nu ne mai simţim singuri...
Să te pierzi zâmbind... este o sfidare adresată timpului.
Să păstrezi plăcerea adolescentină de a trăi în condiţii spectaculoase, sfidând pieirea, este un dar transcendent.
Între individul impozant care se complace în trecerea anodină prin vremuri şi inadaptabilul optimist, l-aş alege pe ultimul.
Să iubeşti... un Adagio de Aranjuez...

22.01.2013