ZIUA ACEEA... de Patricia Serbanescu

ziua aceea... 

în care nu ştiu cum, nici de ce, privind spre cer
s-a deschis o fereastră pentru noi... în eter,
îngăduindu-ne să fim, să ne-amintim acel mister...

m-au copleşit dureri de începuturi,
martori îmi sunt şi foamea, setea sau tăcerea
şi parcă-n mine totu-i transformat
cu greu o să-mi revin, din visul minunat
de-atâta căutare ai nimerit de-odatat
în cuibul sufletului meu însingurat,
unde de mult mă străduiesc să fiu
astrul iubit, din ceasul cel târziu...

te voi lega la ochi cu voalul ancestral
şi vom zbura alături, nimic nu ne reţine
vom fi o amintire pentru aceasta lume,
doar spre lumină-acum te voi conduce
mergând agale, după-a noastră cruce….
s-alegem calea, ce-i deschisă-n sânul nopţii
drumul predestinat, de-alegoria sorţii.

e-o replică finală, ce e definitivă,
întelegând nimicul nu vom intra-n derivă
chiar totul pare vis şi-aici el se destramă,
ne vom iubi în taină, fără să facem... dramă.