Atunci, îmbătrânind - de Costel Suditu

Rog un copac să-mi dea din cuvintele sale,
Vântului ca plată că-i dă printre ramuri răcoare;
Să-mi dea , din frunze câteva ascuţişuiri,
Să încrustez liniştit,
Pe prundişuri
De ani oropsiţi,
Paşi, paşi plângători de culoare,
Paţi rătăciţi
Căutând păşitu-n izvoare;
Să încrustez cu tăişul lor
Peste inimă, cuvântul mor,
Să ştie lumea ce mă vede
Şi tot ce-n ochiul meu se pierde,
Că sunt doar om,
Ca toţi, doar oase, carne şi cu sânge;
Doar om
Ce-n focuri, se va frige
Şi-n apă se va înneca,
A nu mai vrea şi aştepta
Să fiu perfect;
Oricum, mă plec
În faţa celor ce mă vor,
Perfect în universul lor,
Dar calc umbrind dezamăgiri,
Ce sunt normale pentru firi,
Ca zborul păsării, aripei,
Şi spun:
Cât de perfect îi este stirpei,
Aşa s-aştepte fiecare
A fi-nsoţit,
Că nici n-apuci să vezi trăind
De cât atunci, îmbătrânind,
Pe cineva, când moare.