Amăgiri - de Boris Ioachim

la urmă, în sleite-amintiri
Avem cele mai pure şi dulci trăiri,
Cosmetizate, fardate frumos,
Ca totul să pară cât mai duios.

Ce e trecutul? E doar amăgire –
Cu duioşie numită-amintire,
Căci fie trecut sau fie prezent
Când strigi: ”fericire!” se aude: “absent!”

Din naştere,chiar, visăm măreţie,
Sorbind speranţa, această beţie,
Din care treziţi, întru-un rece târziu,
Aflăm că ni-i traiul amar şi pustiu.

Şi-atuncea, privirea în noi o-nturnăm
Cu nostalgie, încercăm să visăm
Trecutele timpuri, de ani spălate –
Ca astăzi să pară imaculate.

Deşertăciune, de fapt, e-n trecut –
Ca şi-n prezentul banal şi ciufut.
Iar fericirea-i o piesă-ntr-un act,
Jucată pe faţă sau mai abstract.

… Şi, până la urmă, în vagi amintiri,
Aflăm, nu răspunsuri, ci doar regăsiri
Cu vieţile noastre – de astăzi, de ieri,
Punctuate de doruri, nestinse dureri…