AI SĂ TE ROGI… de Patricia Serbanescu

ai să te rogi în şoapte, că Dumnezeu aude
vor auzi şi pietrele, chiar stelele ce-s mute,
când vântul ne adie, spre a ne răcori
speranţele vor înflori, din miezul inimii.

dar uneori, mă rog în iarbă, şi-ncep apoi să cânt
iar alteori, văd umbra mea şi-o urmăresc oftând,
pân’la apusul vieţii m-adie acelaşi vânt
şi dincolo de viaţă, cât strâng pe piept, pământ.

zăresc cetatea morţii, părând ca o redută
şi langă mine către cer, sunt cedrii care cântă,
unii-au căzut amestecaţi, prin bolovanii deşi
rostogoliţi din lumi pustii, peste toţi cei aleşi.

te vei ruga în şoapte, că bunul Dumnezeu
trimite des spre noi, lumină şi iubire,
îşi freacă mâinile de Sus, El pentru noi e zeu,
când bucuros ne-o aştepta, pe toţi la întâlnire…

să ne rugăm pentru trezire, îndemn şi adevăr
doar ancorând nemuritor, al nostru steag de dac,
la vise ce-s crescute-n noi, n-om renunţa uşor
străjeri ai gliei strămoşeşti, rămânem veac de veac.