Ultimul strigăt din Ultimul cântec amuţit în Ultima şoaptă. Ultima carte de joc roasă pe la colţuri, alunecând pe-o margine a mesei rotunde. Ultima floare care, oricum nu va aduce Ultima primăvară. Ultima ceaţă, Ultimul fum din Ultima ţigară a Ultimei cafele, lăcrimând a drum lung, fără întoarcere, pe-o margine a Ultimei căni, ciobită pe alocuri dar...în nuanţe de verde.
Ultimul dor din Ultima viaţă, din cele 9 sau poate, Ultima clipă din Singura trăită.
Ultimul tren din Ultima gară şi Ultimul cuvânt nerostit sortit să se piardă ca Ultimul grăunte de nisip în singura clepsidră, a Timpului care ar fi prea mult să se-ntoarcă pentru a privi peste umăr Ultima umbră aceluiaşi pom in singurul Asfinţit, cel în care s-a crezut Om.
Ultimele cireşe nepotrivite pe urechi, cu roşul stins atât de blând, de Prima zăpadă, atât de albă, atât de cuminte, atât de...Linişte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu