Primăvara toamnei mele - de Boris Ioachim

Cum să îţi spun ce nu se poate spune...
Tu chiar nu ştii că vorbe nu-s de-ajuns?!
Hai, caută în ochii mei, anume,
Şi o să afli tot ce am de spus...

Căci ochii-mi ard, rostind cu mult mai bine,
Cuvintele ce gura le-ar vorbi...
O! De ai şti ce-nsemni tu pentru mine –
Până la moarte-ţi jur că m-ai iubi!

Dacă ar şti castanii de pe stradă
Cât jar-pojar e-n inima mea beată
Cum ar zâmbi la fulgii de zăpadă -
Şi înviind, ar înflori pe dată!

Aşa, deodată, aproape nefiresc,
Inima mea, căzută-n amorţire,
A tresăltat... mi-e dat ca să trăiesc
O ultimă poveste de iubire?

Un gând rău, negru îmi spune:”eşti nebun”!
- Dară nebun am fost în toate cele -
Oare-nţelegi, frumoaso, din ce-ţi spun,
Că tu eşti primăvara toamnei mele?!

Haide, alungă-mi norii din privire
Şi o să vezi un dor nepământesc;
Căci, pentru tine - ultimă iubire,
În lume, toţi castanii înfloresc...