Peste stelele din iad, mă reped mereu și cad,
Să le sting cu pieptul cald, cu lumina din smarald.
Lacrima-mi parcă hrănește focul care-n mine crește,
Și se lasă ca-n poveste, peste iarnă, peste creste.
Se adună-ntr-o văpaie, fulgi de nea cuprinși de ploaie,
Eu mă caut prin odaie, lepădându-mă de straie...
Parc-aș fi și parcă nu-s...Pană-s, gând purtat pe sus,
De-o poveste la apus, de-un pârjol în mine pus...
Mâinile-mi sunt liniștite, de zăpadă podidite,
Fluturând prin cer cuminte și prin iadul dinainte.
Le privesc și-s ale mele...mâinile, crengile grele:
Una cată iadurile, una plânge cerurile, mâinile ca frunzele.
De mă caut, nu ma aflu, parcă eu în mine suflu,
De mă aflu, nu mă caut, gândul meu-bob de năut.
Peste mine șade iad și sub mine stele cat,
Totu-i parcă răsturnat și păcatul nu-i păcat...
Iadu-i sus și ceru-i jos, Domnul e mereu milos,
Ne adună ca pe oi, câte unul, câte doi,
Și ne-arată, răsturnată, lumea ce-i de El lăsată,
Să se-nvartă ca o roată, ca o cheie în lăcată...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu