Ai fi putut să rămâi - de Costel Suditu

Pentru mine, o floare este definiţia frumosului;
Un zâmbet, a bunătăţii,
Şi lacrima, a curatului;
Tu mi-ai fost toate acestea
Dar cineva, te-a rupt,
Te-a dezâmbit
Şi fără să ştii, ţi-a luat şi lacrima;
Cineva, mi te-a dezlipit de pe retină;
Ai mai înflorit aşa, ruptă,
Cât o floare într-o glastră;
N-ai mai zâmbit,
Şi nici n-ai mai plâns
Dar,
Rostul de floare s-a dus,
Zâmbetul a înţepenit
Şi lacrima a secat;
Te-aş fi pus înapoi, să prinzi
Din nou rădăcini,
Aş fi tras de buze să te învăţ
A zâmbi din nou,
Şi să plângi, măcar
Te-aş supăra,
Dar,
Locul era otrăvit,
Buzele, cu mâinile astea care tremură,
Nu le-aş fi biruit,
Iar să te supăr,
Inima îmi numără
Nu, ba nu, nu, ba nu...
Ai fost definiţia vieţii
Şi n-ai priceput;
Stau scrişi toţi pereţii
C-ai fi putut
Să rămâi.