Despre toate şi nimic - de Boris Ioachim

Grădini de suflete, în jur, văd zilnic,
Cum cu tristeţe-ncet se pustiiesc…
Căci mersul lumii e grotesc şi silnic
Şi toate către scârbă ne-mbrâncesc.

Blazare sau cinism ne intră-n oase –
Şi despre dragoste arar vorbim…
Ca o cangrenă stă minciuna-n case –
Pân’ şi-n sinceritate o găsim.

S-ar zice că suntem egali cu toţii
Şi Dumnezeu ne-a plămădit la fel…
Dar cum s-aduni lingăii şi despoţii
Cu cei lipsiţi de şansă şi de ţel?

Ni-s sufletele îmburuienite
Şi trupurile, ni-s, în general,
Pentru sclavie gata pregătite –
Dotaţi suntem cu ochelari de cal.

…De gânduri negre creierul îmi fierbe,
Când hoinăresc pe străzi – al silei sol -
Şi văd cum tineri, cu figuri imberbe,
Râd fără rost, cu toţi privind în gol.

N-au nici trecut, prezent – iar viitorul
Le este de pe acuma condamnat,
Căci viaţa lor îşi desfăşoar-mosorul
Pe-un drum necunoscut şi blestemat.

De veacuri, generaţii, generaţii
De sacrificiu se perind, la rând…
Se vede că, menit-i acestei naţii,
Să poarte sacrificiu-n trup şi-n gând.

Mulţimile se chinuiesc să-şi ducă
Cu modestie, traiul – cumpătat –
Dar la un car de oale, o măciucă,
Ajunge, doar – şi totul este spart.

Ne tot minţim, mereu, că ni-i menirea
- Pe acest pământ ciudat, dar, totuşi, viu –
Această târfă-abstractă – fericirea,
Dar o cătăm în viciu şi-n desfrâu.

…Suntem, cu toţii, doar un car de oale –
Din vreme-n vreme, de-un ciomag lovit –
Căci lutul care suntem, e prea moale,
Ca să reziste într-un veac scrântit.