JERTFA VERDE de Stefan Oana Valentin

Brazii sunt crunt decapitați, de Crăciun
Ne spun mocnit, poveștile triste la sobă
Fuioarele gri, ce ne amintesc despre fum
De ultimă așchie, din prima nezisă vorbă.

Brazii jelesc, uscat, despre verde ce-a fost
Chiar de sunt încărcați de atâta lumină
Bărbierim ultimul deal toporind fără rost
Ne plâng, verde-crud, pădurile fără de vină.

Undeva acolo, de sărbători, mai arde încă
Neatentă la focul mocnit, o ultimă casă
După, rămâne cenușa prea caldă și spumă
De genunchi îndoiți, jar de albă mireasă.

Brazii sunt troc, acum, despre anii ce vin
Stau semeți și tăcuți în vârf ascuțit de clădiri
Sunt muguri firavi, verzi, de cană cu vin
Brazii aduc iarnă-n pierdutele triste priviri.

Brazii, trecută poveste
Ei plâng de sărbătoare
Mult prea târziu!

26 12 2012
ȘTEFAN OANĂ

… pur și simplu, lacrimi de Ovidiu Oana-pârâu

Nechează herghelii de nori

Îi ține vântul în buiestru

Neînșeuați, fără căpăstru,

Catran pe neporniții zori.

Copite scapără lumină,

Fulger-amnar de deznădejde.

Amarnic pogorât pe mejde,

Ciopor de tunete se-alină.

În urma lor pământul zace

Mustind sordid sub văl de clisă;

La fel, povestea mea nescrisă,

Așteaptă colbul s-o îmbrace.

Năvala-n gând dezleagă patimi,

De doruri, doruri despicate

Și măști de picuri reci udate,

Nu-s stropi, ci pur și simplu lacrimi.

Niște versuri alandala… de Emil Marian

Niște versuri alandala,
Nu se leagă, nu se-asează,
Ala-bala, portocala,
Cîte-un om așa visează:

Iubita mea imaginară,
Te am mereu în amintire,
Dintr-un alt timp și-o altă țară,
Nebun după a ta iubire.

Un cer de plumb, bacovian,
Se lasă peste omenire,
Și ploua-așa, diluvian,
Peste eterna mea iubire.

Un vînt leneș cu tristețe,
În prag îmi dădu binețe,
Și-mi aduse-a tale șoapte,
De cînd te-am visat azi noapte.

Tu frumoasă între flori,
Cînd te-aud mă iau fiori
Și cînd simt al tău parfum,
Mă pierd tot precum un fum.

Of, Doamne, m-am indrăgostit,
Privește-mă, sunt un pîrlit,
Dar ceea ce nu este bine,
Este că nu mai știu de cine...

Niște versuri alandala,
Nu se leagă, nu se-asează,
Ala-bala, portocala,
Cîte-un om așa visează.

Pe tocuri de Costel Suditu

Am ajuns devreme-n gară, căutând să prind îndemnul.
Că în frigul zilei tremur, nu îmi mai era povară.
Ca un sloi, mi se strecoară, inima-mi sunând ca lemnul,
Ocărând pisicii, semnul, că-mi trecu prin faţă, iară.

Şi îmi freamătă pe buze, pripăşind în pielea goală,
Ca o literă pe coală, un suspin cules din frunze,
Fiindcă ochi-ţi, călăuze, îi şi simt cum mă-nfioară,
Pentru că întâia oară, duse-s vocile confuze.

Stau şi-ascult cum bate ceasul, mult prea repede secunda
Peste ora mea, fecunda, moale-mpodobindu-ţi glasul,
Ca să nu mai poată pasul, peste zarea mea, rotunda,
Să îşi mai aşeze truda, să mai încropescă valsul.

Fiindcă ei doi, ochii tăi, mi-au reclădit speranţa,
Şi din luciul ca faianţa, ca o marmură-n văpăi,
Se născură-n mine căi, luminându-mi-se faţa.
Ce frumoasă, cotoroanţa, se făcu în ochii mei!

Fiind ca jarul pentru focuri, şi ea, a mocnit ascuns,
Până în clipa ce-a pătruns, luminându-mă ca-n jocuri
De mici stele, pe alocuri sub un cer de noapte uns…
Torci, iubire, torci pe fus, împlinirea mea pe tocuri.

ÎNGHEAŢĂ-MĂ, IARNĂ... de Ioana Burghel

Îngheaţă-mă, Iarnă,
Îngheaţă-mă pe veci,
Fă-mi inima zăpadă,Ascunde-o-n racle reci.

Din ochii mei să cearnă
ninsori, să umple golul,
Iar tu, s-acoperi, Iarnă,
Cu voalu-ţi alb, nămolul.

Când urletul de lupi
Al nopţii trup despică,
Să fiu omăt albastru,
Să nu-mi mai fie frică.

Să nu mai simt durerea
acestei lumi deşarte,
Suflând în pieptul meu,
Ca propria mea, moarte…

N-am vrut ca în brad să te semăn de Ovidiu Oana-pârâu

N-am vrut ca în brad să te semăn

Aşa cum promis-am demult,

Prefer roşu-n suflet să-ngemăn

Cu mult zvăpaiatu-mi tumult.

Decoruri şi globuri albastre

Ţesut-am în brad de Crăciun,

Ca cerul s-aducă din astre,

Speranţa spre visu-mi nebun.

În mine-s artere beteală,

Iar globul e inima plină

De doruri dar şi îndoială,

Că Moşul uita-va să vină.

Dar în dimineaţa divină,

Găsit-am cadoul ascuns,

E roşul din tine-n lumină,

Spre mine ca dar nepătruns.

În ochi îmi pătrunde senină

Lucirea-ţi din stele de sus,

Se-aşează cuminte-n retină

Şi-n suflet cu Domnul Iisus.

mistică de Dorina Neculce

fricile mele se trezesc
pătrund în camera goală
pieptănându-mi pletele 
se ascund şi
stau până în zori
cu degetele ascuțite
pe fereastră gata gata să îmi muște
din suflet fluturi/păianjeni zboară liniștiți purtând
copite ruginite
îmi acoperă ochii…

fricile mele se adapă din cupa nebuniei
ortăvindu-mi florile de iasomie
o să mă destram
o să mă destram îmi zic iau
securea și îmi retez piciorul stâng
rostogolindu-l peste fricile mele
care îngenunchează
gemând…

ore-mprăştiate de Renate Müller

tăcere –
strigăt de dor amuţit

păşeşte prin mine
peste timpuri
în gol

ecouri cu aripi
întinse
se-avântă în zări

spre cuibul
în care se naşte
lumina

pierzanie de Veronica Simona Mereuta

nu sunt ochii
privind adânc în golul 
de nu se tânguie umplerii

nu sunt buzele crăpate
căci nu mai cred în cuvinte mari
cât cenuşa unei catedrale de iubire

nu sunt palmele
frământând neliniştea alchimiei
aurul chiar nu încălzeşte singur

nu sunt rânduite genetic
boli de inimă,suflet,gând
minte şi trup căind lipsa aproapelui

sunt eu
la marginea începutului

26.12.2012
VeSMe

n-am să fiu de Venera Simona Mereuta

vreodată brad
nici coroniţă la deschiderea uşii
sunt doar omul fără gen
crezând în Crăciun ca într-un vis
pierdut fără voie
chiar dacă a rămas copilul
care zâmbeşte mirat
cât de în serios este luat
şi
tace cât o pădure întreagă
mai mereu albă
de drumuri neumblate şi aparenţe
de ramuri crescute anapoda
sau uscate fără vină
verdele e armura de graal
al cărei piedestal de lut
mă strădui să-l cresc

26.12.2012
VeSMe