Am ajuns devreme-n gară, căutând să prind îndemnul.
Că în frigul zilei tremur, nu îmi mai era povară.
Ca un sloi, mi se strecoară, inima-mi sunând ca lemnul,
Ocărând pisicii, semnul, că-mi trecu prin faţă, iară.
Şi îmi freamătă pe buze, pripăşind în pielea goală,
Ca o literă pe coală, un suspin cules din frunze,
Fiindcă ochi-ţi, călăuze, îi şi simt cum mă-nfioară,
Pentru că întâia oară, duse-s vocile confuze.
Stau şi-ascult cum bate ceasul, mult prea repede secunda
Peste ora mea, fecunda, moale-mpodobindu-ţi glasul,
Ca să nu mai poată pasul, peste zarea mea, rotunda,
Să îşi mai aşeze truda, să mai încropescă valsul.
Fiindcă ei doi, ochii tăi, mi-au reclădit speranţa,
Şi din luciul ca faianţa, ca o marmură-n văpăi,
Se născură-n mine căi, luminându-mi-se faţa.
Ce frumoasă, cotoroanţa, se făcu în ochii mei!
Fiind ca jarul pentru focuri, şi ea, a mocnit ascuns,
Până în clipa ce-a pătruns, luminându-mă ca-n jocuri
De mici stele, pe alocuri sub un cer de noapte uns…
Torci, iubire, torci pe fus, împlinirea mea pe tocuri.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu