Şi rai, şi iad de Ene Adrian Daniel

În faţa unui şemineu
Ascult cum bate vântul,
Din flăcări s-a născut mereu
Iubirea şi cuvântul.

De lângă măr, ades priveam
Cum stelele lucesc,
Ca doua flăcări ne iubeam
În raiul pământesc.

Adam şi Eva noi eram
În taine nepătrunse,
Intram golaşi, ne închinam
Gustând plăceri ascunse.

Cu amintiri mă încălzesc
De dorul tău aprinse,
Trăiesc iubind, iubind sfârşesc
Bătrân cu tâmple ninse.

Lacrimi fierbinţi mă năpădesc,
Iubirea le usucă,
Şi rai, şi iad se contopesc,
Apari ca o nălucă.

Cu gingăşie te privesc,
La fel ca altădată,
Scântei din ochii tăi pornesc,
Mă arzi nevinovată.

Luceşte chipul tău scăldat
De vâlvătăi nebune,
Amorul nostru s-a iscat
Cândva, dintr-un tăciune.

Din trup văpăile se-aprind,
Cumplit mă dogoresc,
Conturul vreau să ţi-l cuprind,
Durerea să-mi topesc.

În candelă destin am pus,
Ca focul viaţa trece,
Lumină eşti acolo sus,
Şi în odaia rece.

Te stinge vântul, bate lin,
Un înger stă la uşă,
La şemineu în braţe ţin
O urnă cu cenuşă