Soartă de Costel Suditu

De-o să citiţi
Să vă gândiţi:
Vorbesc de cei care-s „cuminţi”;
Pentru acei care ţin cură
Doar cu „alcool şi băutură”,
Şi pentru doamnele ce-n viaţă,
S-au încurcat cu-aşa paiaţă.

Sunteţi femei barbare!
V-aţi moftangit cu rost,
Să nu mai fiţi la post;
Să faceţi, nu mai ştiţi, mâncare!
Că bietul om, bărbatul, (soţul),
Plecat de când nici zorii n-au mijit,
Găseşte, obosit sărmanul, şorţul,
Când se întoarce nene, obosit;
Ce-i drept e drept: şi Domnul ştie
Ce mult munceşte omu-n berărie,
Şi cât de mult, cu sticla se speteşte,
Turnând în el alcoolul ca apa într-un peşte;
Iar voi, nepăsătoare şi cu fumuri
Mereu îl daţi afară şi pe drumuri!
Nu ştiţi s-apreciaţi cât se omoară
Să vin-aşa cum e la soţioară!
A învăţat să nici nu se mai mire
Şi a uitat cum îl pupai ca mire;
S-a descotorosit de obiceiul antic
De a munci, că se simţea fanatic,
Şi voi, n-apreciaţi şi nu vedeţi subtilul:
E un bărbat sadea, dar plânge-n el copilul!
Că plânge-n el, copilul,
Să-l mângâiaţi, şi voi,
Să-l întrebaţi de griji şi de nevoi,
Să-i apăsaţi cu palmele pe carne…
S-o fi lovit în muchii de budane!
Şi încercaţi cu întrebări suave
Să-i mai aflaţi nevoile firave
Când peste palmele muncite cu pahare
Îşi lasă fruntea grea, atârnătoare;
Vă ţineţi ocupate mai tot timpul,
Vă-mbrobodiţi aiurea cu muncitul!
Mai staţi şi voi o clipă, parcă nu-i
Şi el motiv să puneţi sorţu-n cui!
Ce tot atât sulemeneală, fugă?
Voi nu vedeţi decât a voastră trudă!
Priviţi-l cum se clatină, abia
De poate să se-ntoarc-acas-aşa!
Măcar, nu vă e milă
De el, că munca voastră nu-i provoacă silă
Şi vă suportă?!... toate-l lasă rece,
Ca şi dorinţa voastră – când el e-atât de bun,
Să-şi ducă umbra-n lume, şi să plece;
Dar ce vă pasă vouă,
Vă stau în suflet stele şi cer şi lună nouă!
Nerecunoscătoare, vă tot plimbaţi prin parcuri
Aşa, pustii, de rele ce sunteţi, şi pe lacuri;
Vă place printre fluturi şi păsări, şi-ntre flori
Fără să vă gândiţi la cum îl trec fiori
Şi cât de greu îi este şi de greaţă
Că ziua-şi începuse ca sorb, de dimineaţă;
Nu, nu doamnelor, să ştiţi
Că voi habar n-aveţi cum să iubiţi!
Vă tot jenaţi la nunţi cu ei, că zvântă
Pe rând, pahare, sticle şi-apoi turtă,
Nu-i ajutaţi şi voi să se întoarcă
Măcar până la poartă!
Nu vă e jenă nici măcar un pic,
Că-l neglijaţi pe om pentru nimic?
Nu ştiţi ce-i aia căsnicie!
Cât se munceşte el pentr-o simbrie!
Chiar de-i c-o lună dată, înainte…
Tu, strângi din buză şi din dinte
Şi plângi… de parcă plânsul tău
Ar naşte binele din rău!
Te pune doamnă şi speteşte
De vrei să-l ţii pe om regeşte,
Nu te mai plânge, că sunt toate
Aşa cum tu le vrei aflate;
Ce crezi, că el s-ar încurca
Dac-ar simţi că n-ar putea?...
Nu, n-aveţi inimă în voi!
Nu vă daţi seama de nevoi
Când o minune de bărbat
De vreo trei sticle-nflăcărat,
Cu ştremeleagul fluturând în vânt
Învârtoşat, măi nene, şi flămând,
Abi-ajungându-i latul de uliţă
Venind şi pregătit şi cu dorinţă!
Iar voi, voi, voi nu băgaţi de seamă
Acel moment! O!... nu, nici nu vedeţi!...
Purtaţi pe umeri, ce mai epoleţi!
Cum să nu ieşi în poartă, şi gătită
Să nu ţi-l pupi când vezi că eşti iubită?!
V-aţi carierizat,
Nu vă mai prinde omul la miezat!
Sărmanul, inocentul, şi bietul de bărbat…
S-a apucat de băutură şi fumat;
De frica apei, stă un nespălat;
De sfaturile scrise-nspăimântat;
E ţapul fără coarne…
Nici că vă pasă vouă, sunteţi doamne!