Pribeag de Emil Marian

Pribeag acu-n țară străină,
Gonit de nedreptate-n lume,
Își caută a sa lumină
Și al său rost și al său nume.

O existență cam confuză
Și greutăți 'nalte cît malul,
Muncește ce alții refuză,
Trăiește-așa plutind cu valul.

Mîncat de dor, ros de tristeți,
El se întreabă ne-ncetat,
Care e rostul acestei vieți,
Sub muncă stînd tot aplecat?

Și de ce viața-i doar un chin,
Cu mult prea scurte bucurii,
Iar traiul este doar pelin,
Drum colțuros spre năsălii?

Gîndul zburat la cei de-acasă,
Îl ține treaz, îl face drept,
Să aibe ei destul pe masă,
Și fără greutăți în piept.

De poate sprijin să la fie
Și să-i ajute cînd e greu,
Atunci puterea-i este vie,
Gîndind mereu la Dumnezeu.

Și nici de greu lui nu-i mai pasă,
Iar traiul nu mai e beteag,
Muncește-așa zîmbind spre casă,
Își duce traiul de pribeag...