Cap de pisică de Costel Suditu

Era pe înserat când mă-ntorceam
Din locul ce mă împărţea-n jumătate,
Spre casa pustiită, fără geam,
Spre a-i simţi tăcerea înc-o noapte;

Fusese greu la slujbă şi tânjeam
Să mă întind pe coasta lui de paie;
Voiam să uit, iar dacă mai plângeam,
S-o fac acolo, în a mea odaie;

În miezu-acestor gânduri, târşâind
Picioarele metalice-n obiele
Pe colbu-n raza lunii aurind,
Mă-nfioră-ntr-un colţ, vreo două stele;

Parcă un demon, umbri-i răspundea!
Îmi îngheţase glasul şi privirea:
O scărmănată mâţă se ferea
De colţii unui câine, cu zbârlirea;

Priveam şi mă rugam la Dumnezeu
Să-i mai ofere mâţei înc-o viaţă,
Şi-am aruncat în javră cu-n resteu!
Nu se clinti, din contră, o înhaţă!

Oh, Doamne! Zemuia în colţii lui
Amestecându-şi spuma cu-al ei sânge!
Să fac ceva!... să strig!... … dar n-aveam cui!!...
Nemaisimţită groază mă străpunge;

De ce, de ce a trebuit să fiu
Acestei întâmplări ca martor, Doamne?!
De ce, de ce nu m-ai lăsat să ştiu
C-această fiară va pieri de foame?!

Pe drum ce rămăsese de umblat
Mergeam cu pasul retezat de coasă;
Priveam gutuiul meu îndurerat
Că iar mă întorceam singur acasă;

Am adormit cu greu, într-un târziu,
Şi am visat că mâţa nu murise!
Ce n-aş fi dat, c-a fost aşa, să ştiu,
Dar visul nopţii mele, se sfârşise;

Şi parcă tot speram, aşa-m plecat
Pe drumul de întoarcere la slujbă,
Dar am găsit încremenitu-i cap,
Ca un reproş, o, Doamne, şi osândă!

Secătuit în suflet, putrezit,
Simţeam că timpul mă suportă-n scârbă,
Aşa de mult eram asemuit
În soarta mea de el, cu-a fricii bubă.