Candoarea e-n pat lângă mine,
Aşteaptă timid s-o ating,
Dar stă învelită-n tăcere,
Fiorii şi teama mă-nving.
Trimit sărutarea iscoadă,
Îşi pune roşeaţa stindard,
Revine. Suflarea-i oprită,
Iar buzele umede ard.
Ce blândă te soarbe privirea,
Ispita o schimbă-n ardoare.
Ar vrea să se-oprească. Ezită,
Vrăjită de-atâta splendoare.
e dimineaţa când se nasc dorinţe ...
pe unele le vom regăsi materializate, pe înserat, în darurile puse în ghetuţe de Moş Niculae ...
Când în genunchi uscați, adânc mă îngropa
Durerea spin, a crucii mele grele dintre umeri
Mi te-ai născut, ca vis și caldă foc, tu steaua mea
Și ai avut răbdare, ca nașterea să-mi numeri.
Pe când, cu părul smuls, din trunchi și fără vină
Ecoul mă lovea morbid cu dinții de pereți și știrb
Tu mi-ai udat căsuța albă din copac, la rădăcină
Cu smirnă albă, fum de-încredințat și dulce nimb.
Când foamea de prea viu mă transforma în țintă
Și când durerea cruntă, gust nici nu mai avea
Ai copt, tu inimioara mea de mâine, o plăcintă
Să gust fierbinte, bucată dulce, dragă dintr-o stea.
Și când am vrut să-ți cânt amar de dor și despre jale
Mi te-ai ivit aievea, în gara aceea fără liste de plecare
Erai tu roata mea întreagă, lipsă, a carului cel mare
Bucată dintr-o stea știută, fierbinte, timp uimit, pe care
Te voi iubi continuu și fără de sfârșit!
Mă doare dulce frumuseţea taMor şi renasc în fiece secundă
Adulmecând, zănatec, lumea mea imundă
Nu mă găsesc - că-s scai de umbra ta!
Vreau să mă naşti bătrân şi preacurvit
De tine. Apoi, ca în ecou să-mi strigi
Că-s îngerul de mucava ce ţi-l înfigi
Sub tâmpla unde te-am blagoslovit
Văd luna cum ne joacă-un renghi tembel
În cumetrie cu seninul acru
Când buzele îţi crapă de sângele rebel
Eu îţi strivesc în palme sânul sacru
Lupoaică-mi pari şi n-ai găsit o haită
Să te-mpresoare – dorul meu te iartă!
Se regăseşte, totuşi, în iarna de zăpadă
Şi-n gerul care cade, pe lume, ca o spadă,
O linişte măreaţă, de început de lume -
Ce pare că-i făcută să reînvie, anume,
Acea dorinţă vie, de a începe iar
O nouă viaţă, care, să nu fie-n zadar.
Dorinţa de ţâşnire, deodată, dintr-un salt,
Din silnicul prezent, cu râvnă, către-nalt.
În recea-ncremenire, din dimineţi senine,
Adânc se-nvederează dorinţa de mai bine
Şi-n gerul ce scrâşneşte în adumbrita seară
Subtil se întrevede fior de primăvară.
E atât de viu în mine, un dor de reînviere,
De-a-mi părăsi tristeţea şi veşnica tăcere!
Vreau să renasc cu totul – din mine să arunc,
Tot ce-i urât şi negru şi să redevin prunc
La suflet şi la minte şi, vesel, să privesc
Frumosul din natură şi iarăşi să iubesc
Şi soarele şi norii şi preaînaltu-azur –
Şi tot ce în fiinţa-mi de gheaţă-a rămas pur.
Nu pot trăi în ură, tristeţe grea şi silă –
Şi nici nu vreau ca, zilnic, să îmi tot plâng de milă,
Căci viaţa e doar una – sub cerul azuriu
Şi în cealaltă viaţă, ce voi găsi – nu ştiu…
O, Doamne, dă-mi puterea de-a mă-nălţa pe scara
Ce urcă către Tine… şi vesel, primăvara,
Să-mi înverzească-n suflet, în minte şi în gând –
Şi fă ca bun şi tandru să fiu – oriunde-oricând…
Câtă splendoare
În neaua cea mare!
Se bucură şi-o ghindă
Lângă prag, în tindă.
Fulguie afară,
Foc în şemineu,
Moşu sare coşul-
Sacu-i tare greu!
Aduceţi săniuţa
Şi blăniţa caldă-
Până darurile-mparte
Stelele înşiră salbă,
Compuneţi o scrisoare,
Noi scriem un poem,
Tu desenează iarna,
Cântaţi un colindel!
Despre cel ce-n iesle
Astăzi s-a născut ,
Despre magi şi stele-
Un nou început!
Şi la drum, pe înserate ,
Prin nămeţi vom colinda ,
Şi la fiecare casă,
Pe Domnul vom lăuda!
Decembrie, 2012
Mă rog de voi stele
Să-mi luminaţi însingurarea-
A fugit speranţa,
A murit ispita,
S-a întors, purtată de dor,
Rănită de amor
În sticla mată a viselor...
Cine-ar mai vrea
În paiul genelor
Să pună verde crud
Şi în amurg
În loc de stele
Să aprindă de la ele
Smaralde
Sub încercănate cercevele
Doruri-
Dorurile mele?
Atârnă ghemuleţe argintii prin pomii goi,
Ierburi uscate mai foşnesc sub obositul pas,
Noi aşteptăm ca Moşul să vina din oraş-
Da-l vor vedea doar îngerii din noi!
Sân Nicoară, Miculaş , Moş Nicolae-
Eşti al nostru,
Orişicum ţi-am zice!
Mii de ochişori te-aşteaptă,
Uitându-se-n ghetuţe lustruite.
Se-aude-un zgomot surd în coş
Un elf şi-un moş,
În loc de fum, au scos
Daruri multe, dar şi nuieluşe-
Pentru cei mari ,
Dar şi pentru cei mici
(aşa cum scrie în scrisorile de pe aici!)
Moşul scutură barba,
De mâine va ninge, copii!
Şi ziua va creşte şi rodul se-ncearcă,…
Ghetuţele-s gata? Moşul va veni!
Copiii buni îşi vor găsi cu toţii darul-
Dar, spuneti şi-o poezioară ,
Moşul vă ascultă harul!
Căci nimeni nu il vede,
Doar îngerii îl ştiu,
Se spune că trăieşte
Singur în pustiu.
Că nu mai are casă,
El tot a dăruit!
Avere nu mai are,
Pe săraci i-a procopsit,
Dar sufletu-i ales,
În fiecare an
Mai caută,
Şi chiar găseşte,
Câte-un gologan,
Din care, nu se ştie,
Cum ies atâtea daruri!
EL este iubit de sfinţi
Şi-ncununat cu lamuri!
Cititor de gânduri, Nicolae,
Cu Alfabetul dragostei în mâini,
Așa mi-au spus acolo în copaie
Când mă scăldau părinții mei români.
Maghiari de ar fi fost ori nemți, totuna,
Porunca lor era atât de clară,
Tot neamul să-l iubești întotdeauna,
Pe cel de-aici, pe cel de dinafară
Și toată viața, din puținul tău,
Să o împarți egal, fără cruțare,
Sărac de ești, să nu îți pară rău,
Ce fericit e cel ce dă și are!
Cuvintelor ce ies din gura ta
Să nu le poruncești nicicând să tacă...
Nici nu mai știu de dincolo de stea
Moș Nicolae vine-acum ori pleacă?
Aș vrea să-mi lumineze iar în pag,
Când toată zarea-i plină de colinde,
Eu l-am iubit nespus și mi-a fost drag,
El, Moșul, dăruiește și nu vinde!...
Îți voi pleca din suflet la fel cum am venit,
Tiptil ,fără de veste, de alb înstrăinat,
Mă voi întoarce-n zeghea statuii de granit,
În vitregia iernii și-al timpului oftat.
Mă voi retrage singur pe geana unui nor,
Să nu aud suspinul viorii îndoliate,
Cu ghimpele tristeții în plânset de cocor
Troițele iubirii le voi topi pe toate.
Nici nu m-ai dat uitării, dar nici nu mi-ai rămas,
Te-ai risipit în gânduri, făcând din mine rug,
E dăruit inelul, port lanțuri de ocnaș,
Îmi sunt tot mai străină, iubirea mi-este jug.
Ce-aș mai putea să-ți fiu în infinita iarnă,
Decât surâsul mării din scoicile cernute,
O crizantemă tristă născută dintr-o rană,
Sărutul unei umbre de mari iubiri pierdute.
Ne-am gasit iubire
Cu mult timp in urma
De-atunci, eu cu tine,
Suntem impreuna,
Ganduri impletim
De-o vreme-ncoace
Caci noi ne iubim
Si asa ne place…
Ne-am gasit iubire,
Noi ne-am daruit
Multa fericire
Precum am putut,
Totu-i ca in vise
Asa minunat
Fara legi ce-s scrise
Dragostea-am urmat,
Iar luceste luna
Seara in amurg
E-nceput de iarna
Inima-mi ascult
Ne-asteptam cu dor
Prin scantei de stele
Doar de atatea ori
Ne-am vorbit prin ele…
*
Ne-am gasit iubire
De acuma stim
Ca fara sfarsire
Pe un drum pasim,
Esti raza de soare
Ce o lumineaza
Eu, frumoasa floare,
De tine aleasa,
Vapaia iubirii
E mereu aprinsa
Torta nemuriririi
Ce nu sta ascunsa
Chiar de-as fi o apa
Sa scald dragostea
Ea in orice clipa
Ar arde in ea…
Oare ce ne-am face
Unul fara altul?
Sufletul ne-ar tace
Searbad ne-ar fi gandul,
Poate, in tristete,
Singuri ne-am trezi,
Fara frumusete
Viata noastra-ar fi…
*
Ne-am gasit iubire, fara cautare…iata, ne-am aflat…intr-o lume mare…
