Dorinţă - Boris Ioachim

Se regăseşte, totuşi, în iarna de zăpadă
Şi-n gerul care cade, pe lume, ca o spadă,
O linişte măreaţă, de început de lume -
Ce pare că-i făcută să reînvie, anume,

Acea dorinţă vie, de a începe iar
O nouă viaţă, care, să nu fie-n zadar.
Dorinţa de ţâşnire, deodată, dintr-un salt,
Din silnicul prezent, cu râvnă, către-nalt.

În recea-ncremenire, din dimineţi senine,
Adânc se-nvederează dorinţa de mai bine
Şi-n gerul ce scrâşneşte în adumbrita seară
Subtil se întrevede fior de primăvară.

E atât de viu în mine, un dor de reînviere,
De-a-mi părăsi tristeţea şi veşnica tăcere!
Vreau să renasc cu totul – din mine să arunc,
Tot ce-i urât şi negru şi să redevin prunc

La suflet şi la minte şi, vesel, să privesc
Frumosul din natură şi iarăşi să iubesc
Şi soarele şi norii şi preaînaltu-azur –
Şi tot ce în fiinţa-mi de gheaţă-a rămas pur.

Nu pot trăi în ură, tristeţe grea şi silă –
Şi nici nu vreau ca, zilnic, să îmi tot plâng de milă,
Căci viaţa e doar una – sub cerul azuriu
Şi în cealaltă viaţă, ce voi găsi – nu ştiu…

O, Doamne, dă-mi puterea de-a mă-nălţa pe scara
Ce urcă către Tine… şi vesel, primăvara,
Să-mi înverzească-n suflet, în minte şi în gând –
Şi fă ca bun şi tandru să fiu – oriunde-oricând…