Insomnie II de Boris Ioachim

Dumbrăvile gândirii le colind,
Orbecăind prin smârcurile ei…
Cătând să aflu unde, cum şi când

S-au dus de-a berbeleacul anii mei.

Au doară, nu sun eu puştanul care
Cu ochii limpezi şi cânepiu păr,
Visa să-ajungă, dintr-odată, mare
Ca-ntreaga lume s-o ia în răspăr?!

Să săvârşească, plin de idealuri,
Măreţe fapte, pentru cei din jur…
Azi, mă izbesc, buimac, de-a-vieţii maluri
Şi fiecare zi – de-abia o îndur.

Nu ştiu de ce, tocmai în noaptea asta,
În care cerul plânge liniştit -
Aşa, deodată, m-a lovit năpasta
De-a mă întreba, cam unde am greşit?

Se poate, oare, ca naivitatea –
De care multă vreme-am suferit –
O fi la mijloc – sau credulitatea
Ce mă făcea, uşor, să fiu minţit?

Îmi colcăie în creier neînţelese
Dorinţe, remuşcări şi amărăciuni…
Cum aş putea să fac ca să nu-mi pese
De nedreptăţi, orori şi de minciuni?

Ci, vino-odată, albă dimineaţă!
Să scap dintru-al gândului hăţiş…
Să scot din mine bulgărul de gheaţă –
Ce mi-a intrat în suflet pe furiş.

…Dumbrăvile gândirii, colindând,
Mă rătăcesc prin smârcurile ei…
Aş vrea, nepăsător, din când-în-când –
Să mai păşesc pe-a-liniştii alei.

remember de Leonid Iacob l

Iubito,

pe verticala zidirilor mele

am pus culorile cu gust de iubire

şi sunetele le-am pictat cu inima arzând de nelinişti.

Aici am închipuit curcubeie de arşiţi

bând din izvoarele cuvintelor

şi-am făurit cupole

din doruri  în care te-am cuprins

cu suflet de tine-nsetat.

Eu însumi eram curcubeu

zămislit din zăpezile-albastre,

ce mi se coborau pe tâmple

din izvorul munţilor cu doruri pe creste,

iar tu erai lumina împletită-n coroanele visului

spre care tânjeam

în sărbători fără nume şi fără de glas.

Iubito,

simfonia esenţelor  ce-aleargă prin irişii tăi,

cu irizări de verde şi trunchi de brad

mi-a dăruit cântec

în nopţile noastre albite de vis,

iar acum o scriu în ascultarea toamnelor

cu suflet de rugină în plete.

Primeşte sunet tors din caierul inimii mele

să-ţi aducă aminte că eu mai exist.

Seceriș... de Nicoara Nicolae-Horia

Sufletul meu,
precum un lan de grâu,
și se făcea în vis

că tu erai,
Raiul meu,
lumină în des-frâu,
și secerai,
i
u
b
i
t
o,
secerai...

Îngerii aşteaptă şi tac. de Cristina Maroiu

Pentru ei, unu şi cu unu
nu mai fac de mult două patimi;
doar plecăciuni măsurate în vieţi-lumină!

Vezi? Ei au înţeles deja
că biruinţele se trăiesc în genunchi.

Îngerii aşteaptă şi tac.
Privesc cum se perindă veacul
pe repede-înainte,
doar-doar se va putea strecura
printre schije şi zeii deşiraţi din oglinzi.
Ei încă mai caută un OM,
să îl salveze!
Câţiva se spovedesc în versuri;
pe alţii îi predomină grav căinţe de faţadă,
cu frunţile-n pământ şi gândul aiurea.
Însă celor mai mulţi le cresc printre coaste
munţi de orgolii! Când vor dospi
şi vor crăpa, în urma lor va curge
un fluviu rece de regrete fără patrie…

Eu?
Eu aş dori să mă pot curaţa de păcate
aşa cum se curaţă peştele de solzi!
Dar încă mai privesc înapoia-mi cu dorinţă,
la toate secundele care nu-mi mai aparţin!

Îngerii aşteaptă şi tac.
Lor le-a murit de sub tâmple
amintirea paşilor pe zăpadă!
(la un moment dat, s-au obisnuit cu veşnicia)
Acum bat răbdători din aripi
şi-mi flutură prin faţa ochilor
răstimpul vânărilor de vânt!
Totuşi… mai vreau o pauză, să-mi consum
liniştită
ultima felie de pocăinţă!

Îngerii mă aşteaptă şi tac.
Se ridică mai sus de cuvinte,
să rămână în urma lor nisipul
şi panica din clepsidre!
(Mâine, îmi spun,
de mâine mă voi transforma în tăcere!)
Dar îngerii tac,
iar din tăcerea lor
se naşte nimicul,
cu ochii negri, de gheaţă!

Cristina Măroiu
24.11.2012

Aş vrea o floare să-ţi peţesc de Ovidiu Oana-pârâu

Iubito, dacă s-ar putea,

Eu scut spre lumi să-ţi fiu, aş vrea.

Când nori privirea îţi umbresc,

Aş vrea o floare să-ţi peţesc.

Apoi s-o pun să-ţi fie-aproape

Sărut pe mână şi pe pleoape.

Şi ca descânt să te feresc

De cei ce vraja-ţi risipesc.

Din ea vor răsări agale,

Puteri ce ţintuiesc pe cale,

Pe toţi acei ce clevetesc

Poveşti ce-n suflet te rănesc.

Apoi voi pune-al meu amor

Ca pavăză şi ajutor.

Şi-aş vrea iar floarea să-ţi peţesc

Când nori privirea îţi umbresc.

CITADINĂ de Oana Stefan Valentin

Înțesat de fantome
Și plin cu tristeți
Orașul gri plumb

Ne-a pierdut
Demult și iremediabil.
Străzile soioase
Urlă a pași grei
Fără odihnă
Nici măcar ploaia
Nu mai are loc de noi
Populăm un oraș
Fără de cer
Și fără pământ,
Copii orfani
Înfiați prematur
De betoane.

22 11 2012
ȘTEFAN OANĂ

Filosofeală de Bogdan Dumbraveanu

în sine piatra nu e romantică
ci banală, plină de substanță
goală de sens

un grup de pietre însă
aranjate într-un zid vechi
putin dărăpănat, înconjurat de
vegetații și umbre
e locul unde s-a născut
poemul romantic

cu părul despletit,
cu șalul pe umeri
ca o zeiță a misterelor
te plimbi prin preajmă
tăcută cât să pot da glas
gândurilor ascunse

în sine cuvântul nu e poetic
doar o alăturare de sunete
cât ciripitul de foame al păsării
cât scârțăitul de uscare al
lemnului tăiat,

o alcătuire de cuvinte însă
prin care circulă respirația ta,
cea cu șalul pe umeri, și părul despletit
din preajma zidului vechi înconjurat de
vegetații și umbre,
e poetică pentru
cei cărora nu le-a
ajuns romantismul clasic

cât despre mine ce să-ți spun
a filosofa nu-i o crimă
dar nici mare scofală nu-i
e un mod de a aștepta
ca peste zidul vechi înconjurat de vegetații
și umbre pe lângă care te plimbi
ca o zeiță a misterelor

să răsară
bineînțeles din mare
cât mai rotundă
Luna

Abstract de Veronica Simona Mereuta

coloana infinitului
nu e doar "figure 8" 

oricât ai privi
ceva din tine ar trebui
a rezona cu un arc

metafora e calea uşoară
te desparte definitiv
de povara rimei încriptate
de humor,rubor,dolor
şi alte simptome
acceptate de OMS

poţi accesa un nefiresc
cu braţele deschise
sau ca o pogorâre
de care ai obosit să fugi
arcul închide în tine calea
nedeterminat

luna plină
e chemarea neştiutului
iar necuratul e umbra
pe care o vezi
când viaţa a obosit
să te trezească

22.11.2012
VeSMe

Privire de Veronica Simona Mereuta

de obicei mă holbez
la ceea ce mă atinge
dincolo de toate ale mele ştiute

şi-mi păstrez imponderabilitatea
de câte ori trec trenuri
cu locuri ocupate cu mult timp
înainte sau pe urma a ceea ce am deschis
ochi de lut
pe pământ

buchet de mireasă,n-am aruncat vreodată
de ce aş începe acum să fiu superstiţioasă
atunci când dorinţele nu se împlinesc
vina, abia de-mi ajunge mie
de aruncat mai,va!

iubirea
e locaşul sfinţit
cum să-l atingi
când drumurile tale n-au fost, vreodată,
pavate.

mi-e ceară privirea
lumânarea e semn că focul a fost lacom
cât să reciclezi
să-ţi poţi clădi cu mâinile goale
un bordei
unde să-ţi fie cald?

22.11.2012
VeSMe

A liniştirii trudă de Costel Suditu

De vântul pomi o scutura
Şi gânduri m-or străbate,
Când soarta m-o alătura

Lângă ce vreau din toate,
Şi când tristeţea s-o sfii
Să-mi fie parteneră,
Iubire, dă-mi de unde-oi şti
Un suflet care speră ;


M-am săturat iubind în van
Aripi ce zboară-ntr-una,
Când cerul jos ca un tavan,
Pitea din toate, Luna;

Că de va fi să fiu iubit,
Plutind în zări ca vântul,
Iar soarta nu va vrea, grăbit
Să îmi rostesc cuvântul,
Şi când iubirea va-nceta
De mine să se-ascundă,
Dă-mi viaţă din arhiva ta,
A liniştirii trudă.