Vino… deşi e vis… de Radu Adrian Gelu

Mi-am rostit gândul în mine,
să-ţi trimit, iar a visului vrajă,
ca dorul meu a îţi sta strajă,

un limpede râu, să-ţi suspine…

Încurcat în pleată, el vântul,
cu fine degete, subţiri chiar,
îmi aduce mângâierea-n dar
de departe, dulce frământul…

Întind o mână de-ntâmpinare
şi doar timpul, vine spre mine,
singur, zborul gândului la tine
face curse tainice fără încetare…

Tu din zboru-ţi, vino spre mine,
în aşteptare, prins-am rădăcini,
ca pinul stingher, sub colţi alpini
cu frunze tremurânde şi puţine…

Între cer și pământ copac stând,
cerul, vârful pare că mi-l îndoaie
spre izvorul alb, lacrimimă ploaie,
ce udă-nrădăcinarea, aşteptând…

Rădăcina e înlănţuită-n aprig dor,
verde iubire a-mi fi visul împlinit,
în blues sau vals, freamăt infinit,
înlănţuiţi a fi, şi-n mileniul viitor…

Ca Dalila tu mă-nconjoară, liană
mlădie, fii a copacu-mi zâmbet,
iederă şi pin, visător cuplu veget,
veşnicia iubirii, a naturii coloană…

Valsu-ţi drag , blues-ul meu tandru,
curată nebunie-n dans, pas cu pas,
înlănţuiţi, va ţine ritmul iubirii glas,
fericire, în a vieţii tainic meandru…

Lângă obrazu-mi fierbinte, iederă tu
culcă obrazu-ţi cu zâmbet susurând,
răcoreşte pieptu-mi cu sânii cântând,
bucurând inima ce-n dor , tot se zbătu…

Vino iubito, orchestra visului ne cântă,
cu rochiţa-ţi cea verde fii zână balerină,
în piruete trunchiu-nconjoară, şi-I alină,
găsindu-ţi popas cu sufletu-mi ambient…

Punând geană pe geană, am avut un vis,
în iubire, campion al curselor ratate,
purtând stigmatul cuştii cele abonate,
respir azi până la alt vis, a fi-n paradis…

eternele-ntrebări de Leonid Iacob

M-ai întrebat

şi eu te-am întrebat,

răspunsurile însă

n-au dorit s-apară;

de te-am iubit

sau m-ai iubit

mai poate fi

adevărat,

precum adevărat mai este

că ziua bate-n seară.

Şi tot mereu,

mereu ne-om întreba,

deşi noi ştim

răspunsul ce-o să fie,

de te-am iubit,

sau m-ai iubit cumva

doar numai noi

şi Dumnezeu o ştie.

Şi, iată, înserând

pe-al iernii drum,

mai port în suflet

frenezia firii

şi-mi vin  iar

întrebările duium

despre esenţa

tainic-a iubirii.

potabilă de Veronica Simona mereuta

sunt atât de implacabil previzibilă
cât strigătul de luptă mă lasă desculţă
mersul pe sărmă e o figură de stil grea

când la îndemână sunt mereu
cărbuni încinşi fără mila
că focul se stinge programat

te privesc în ochi
aşa cum pupila e ultimul reazăm
al adevărului purtat din neam în neam
azi doar pe tine te am
zălog de mâine în acelaşi loc
aşa cum un câine ştie să-ţi citească
în frunte gândul bun

adună-mi urmele şi vei construi un portal de ceaţă
sunt încă în viaţă, dincolo de povara tăceri lacăt
vie ştii că pot fi mai puternică
decât m-ai visat
într-un răstimp anagramat

18.11.2012
Vero

pot de Veronica Simona Mereuta

zâmbi
dincolo de toate
ca o amintire din altă lume

cu gust de iarnă
şi miros de fân cosit
în hambar de aşteptare

gândul nu se cade a mai fi, vreodată,
fraza de compromis
nicidecum povestea netăgăduit de sinceră
reduta ce-ţi vine a o apăra
cu ultima suflare
aidoma în foc şi în linişte de mare

nu-mi e gândul a scrie vorbe a despărţire
cuvântul e cel care doare şi vindecă,deopotrivă,
locul
porneşte cu dreptul şi amână
cădere de aripă pe uscat de pământ

a început
să-mi fie teamă
chiar dacă e un semn bun
mi-e dor să spun te iubesc
din adânc şi din zenit
în acelaşi timp!

18.11.2012
Vero

fereastră de Veronica Simona Mereuta

fără majuscul
doar cu o diacritică 
nevinovat amăruie

atât cât să-ţi rescrie privirea
în orizontul inoculat de gând

pot face abstracţie de giurgiuvele
şi protecţia antiefracţie
excesul de viteză al cailor verzi
va umple curând pereţii
ale celei ce o numesc eu
acasă

şi-atunci,
de ce atâta deranj de nori
încercând să oprească
inevitabila buclă din timp
care mă amână
acum?

sunt atâtea care pot
face clepsidra să se tolănească
uitând măsura şi sensul curgerii
atunci când crezi
că o uşă se închide
dar îţi rămâne
fereastra!

18.11.2012
Vero

Ce-aş mai putea să-ţi fiu? de Ovidiu Oana-pârâu

Ce-aş mai putea să-ţi fiu în prag de iarnă?

O iarnă-n care timpul alb pe tâmple

Lăsat-a loc uitării să se-ntâmple

Şi fulgilor din neguri să se cearnă.

Ce-aş mai putea să-ţi fiu în miez de iarnă?

O iarnă care'nnămeţeşte temple

Silind uitarea-n ele să contemple

De viscol şfichiuiri pe post de goarnă.

Au obosit chiar norii să aştearnă

Poclăzi de-omăt, de sănii scrijelite.

Gem flăcări reci în horn, bolborosite,

Blestemele sfârşitului de iarnă.

Vai de copiii... de Nicoara Nicolae-Horia

Vai de copiii fără de părinți,
Copii prea-concepuți în eprubetă,

Copilăria lor, cum poți s-o minți?
Ea, niciodată nu se mai repetă.

Ei nu știu, ce e tată, și ce-i mamă,
Lumina sângerează-n ochii lor,
Vai de copiii ce mereu îi cheamă
Pe cei ce-n viață nu au niciun Dor,

Pe cei ce-n viață, nu știu ce-i Iubirea,
Tu iartă-mi supărarea de acum,
Tu iartă-mă, nu m-am pierdut cu firea-
Vai de copiii cei născuți postum!...

Duminică, 18 Noiembrie 2012

Mă întreabă unul... de Nicoara Nicolae-Horia

Mă întreabă unul: „crezi în Dumnezeu?
Cel ce nu-i în oameni doar există”,

Asemeni lor demult sunt om și eu
Și întrebarea ta e-atât de tristă!

Da, cred în mine, prietene, îndeajuns,
Nu-ți face griji și-așa sunt prea destule,
Nu-mi aștepta un altfel de răspuns,
Ia-ți gândurile din pustiu și du-le!

Dacă vrei de-acum fă cum socoți
Și scoate-mă definitiv din listă,
Cu tine să fim prieteni nu mai poți-
Cel ce-a murit, El, Dumnezeu, Există!

Duminică, 18 Noiembrie 2012

Autumnala de Emil Marian

Un vînt tot mai rece în suflet brăzdează,
Și-mi plouă-n inimă cu lacrimi amare,
Plămînii se umflă și apoi oftează,
Iar norii se-aleargă din zare în zare..

Ca ieri era vară cu soare străluce,
Iar roua din iarbă da gînduri senine,
Se văd doi copii, dau de mîini să se-apuce,
Destinul m-aleargă, m-aduce la tine.

Dar crivățul vine, iar bate la uși
Și timpul se scurge la fel ca lumina,
Mă arde-acum gerul, trecînd prin mănuși,
Rămas-am iar singur, a mea o fi vina?

Trei frunze se-aleargă pe strada pustie,
Iar pașii mă poartă acum spre destin,
E vremea din urmă, ce va ca să vie,
Ne ducem cu toții, trăind prea puțin!

‎* * * de Iurie Osoianu

...Numai aur printre clipe perindate
Printre ramuri si alee si ruine
Toamna si cu ea singuratatea

Isi platesc tributul cu suspine...

Frunze cad ivalmasind privirea
Zari albastre innalbesc cocorii
Toamna si cu ea desavarsirea
Isi platesc tributele notorii...

Rog nesigur bruma de pe sesuri
Nu pleca iubito de la mine...
Toamna si cu ea laptoase ceturi
Isi platesc tributul cu destine...